Zgândărici și Poc paznicul pădurii – poveste de toamnă

Odată demult când vântul încă își mai arăta fața oamenilor și apele vorbeau spunând poveștile drumului lor, într-un sat îndepărtat se născu un prunc în casa unor oameni simpli.

Tatăl muncea pe unde apuca să câștige pâinea cea de zi cu zi, iar mama cât era ziua de lungă dereticea cu necuvântătoare prin gospodărie să o țină pe toată în bună rânduială.

Copilul veni pe lume în vremuri grele când oamenii munceau greu să-și câștige traiul, dar cum nu știa de griji creștea hrănit de țâța mamei sale.

De cum veni pe lume se văzu pe fătura lui că e mai oacheșă decât a celorlați copii, se dovedi din cale afară de isteț și tare buclucaș. Nici nu apucă mamă-sa să-l pună la sân și o și ciupi pe femeie de sfârc. Ea îl numi din acea clipă Zgândărici. Micuțul se dovedi mult peste măsura numelui său, iar biata femeie îl dojenea când făcea câte o năzbâtie nouă spunându-i:

“Zgâdărici , zândărel

Pară foc ești tu de fel

Lumea toat-o răscoleși

Pe toate le necăjești”

Zgândărici se cumințea doar până întorcea femeia capul, iar apoi o lua de la capăt. Trăgea mâțele de coadă, ciupea penele găinilor, alunga păsările și arunca cu pietre după ele, îi imbrâncea și necăjea pe copii de vârsta lui și chiar și pe cei mari, amuzându-se peste măsură și făcând trăznaie după trăznaie.

Într-o zi alergând o veveriță se îndepărtă de casă și cum locuiau aproape de pădure se trezi că intră adâncâ între copaci, atât de adânc încât nu se mai vedea nici casa, nici marginea pădurii. Fiindu-i felul curajos nu se sperie și căută alte lucruri cu care să se pună la încercare.Scormoni un mușuroi de furnici și nu se opri până când începură să-l ciupeasă supărate, atunci plecă îmbufnat scuturându-se bombănind. Găsi în scorbura unui copac o familie de gândăcei și nu se lăsă până nu-i împrăștie pe toți în toate direcțiile. Gândacii speriați fugiră care încotro ascunzându-se sub frunze și pietre. Unul mai mare și mai bătrân îl stropi pe mâini cu zeamă de gândac mirositor, care îi mânjiră mâinile și le coloră în portocaliu.

Zgândărici sări speriat și se strâmbă la mirosul urât și plecă încercând să se șteargă de pataloni, Mergând supărat zări un arici care scurma pământul după viermi și gâze iar cum nu mai văzu așa ceva până atunci copilul se aruncă să-l prindă. Ariciul se făcu ghem și-și întări acele pe spate.

Vai ce se mai înțepă Zgândărici! Acele intrară adânc în pielea palmelor, își trase mâinile strigând și începu să plângă de durere în timp ce ariciul pufăind plecă.

“Zgândărici, zgândărel

Pară foc ești tu de fel

Lumea toat-o răscolești

Pe toate le necăjești.”

Copilul suspinând se uită în jur speriat căci nu știa de unde se aude vocea care rostea cuvintele mamei sale.De după o cioată un pitic cu scufie roșie, îmbrăcat într-o hăinuță stacojie și cu niște pantaloni brun închis, încălțat cu o pereche de ciuboțele mici negricioase, sări pe un bolovan mare și cu un zâmbet îndrăzneț în barba roșcovană zise iar:

“Zgândărici, zgândărel

Pară foc ești tu de fel

Lumea toat-o răscolești

Pe toate le necăjești.”

Zgândărici apucă o creangă și o aruncă spre pitic, dar acesta sări sprinten într-o parte râzând și se făcu nevăzut. Apoi apăru iar sus pe o creangă și strigă dinou:

“Zgândărici, zgândărel

Pară foc ești tu de fel

Lumea toat-o răscolești

Pe toate le necăjești.”

De data asta copilul se așeză jos și începu să plângă în hohote. Piticul apăru în spatele copilului și se așeză în fața lui. Cum era atât de necâjit pruncul nu mai îndrăzni să-l lovească.

– Eu sunt Poc și am venit să văd cine îmi necăjește prietenii.

Zgândărici printre lacrimi spuse supărat.

– Eu nu știu cine sunt prietenii tăi și nici nu vreau să știu!

– Nu știi?!zise mirat Poc…păi tocmai ei mi-au spus că nu-i lași în pace.

– Nu știu despre ce vorbești și nici cine sunt ei!

– Hmmm, curios, căci văd că ești ciupit pe mâini de furnici, iar ele s-au plâns amarnic că cineva le-a stricat casa și l-au ciupit….Zgândărici își trase mânecile în jos.

– Gândacii speriați veneau abia trăgându-și sufletul de spaimă să-mi spună că cineva îi gonește și îi chinue…și te văd mânjit cu zeamă puturoasă de gândac.

Zgândărici își strânse pumnii.

-…și ariciul a venit val vârtej să îmi spună că e chinuit și că s-a apărat cu spinii.

Umflăturile de pe degetele lui Zgândărici erau acum roșii și dureroase. Acesta lăsă mâinile în jos și spuse:

– Îmi pare rău, eu sunt cel care i-a supărat pe prietenii tăi.

Poc se așeză pe băiatului și zise :

– Când era tânăr am fost și eu așa ca tine…mă veseleam căutând mereu gâlceavă și făcând șotii altora. Nimeni nu-mi stătea în cale și oriunde mergeam eram temut de ceilalți și toți fugeau. Apoi am ajuns la mare ananghie căci m-am luat de puiul unei ursoaice. Ursoaica era în slujba Zânei Pădurii și s-a plâns stăpânii sale de isprăvile mele.Odată cu ursoaica au grăit și celelalte făpturi din pădure spunându-i fiecare durerea și suferința trăită cu mine. Zâna s-a întunecat la chip aflând că un pitic, îndrăznește să tulbure liniștea tuturor. A hotărât să mă preschimbe în stană de piatră drept pedeapsă pentru faptele mele. Tremuram căci știam că s-au strâns ițele rău de tot în jurul meu. Ultimul venit la adunare să grăiască fu un melc. Abia venind târându-se zise :

– Zână mamă, Poc m-a chinuit mult și m-a tras mereu de coarne, dar după cum ști eu am multă răbdare și după ce o vreme m-a tot necăjit, Poc mi-a devenit drag căci mereu venea să vadă unde sunt și mă bucuram. N-are nici un drept și nu se cade să-i chinuie pe alții, dar știe cel mai bine unde e fiecare dintre noi, care sunt tabieturile și slăbiciunile fiecăruia, ce ne place și mai ales ce nu ne place. El ne-a făcut pe toți să fim atenți, mai grijului și să ne păzim de pericole. Eu zic să-i dăm sarcina pazei pădurii noastre și să răspundă pentru ea chiar domniei tale.

Ochii tuturor se luminară. Melcul grăi înțelept. Zâna se bucură să audă îndemnul melcului și văzând că toți aprobă spusele melcului, mă numi paznicul pădurii. Tot ce mișcă în pădure știu și toți cei care au nevoie de ajutor vin la mine.

Zgândărici ascultă spusele piticului și apoi zise:

– Și eu am necăjit multă lume și multe necuvântătoare…îmi pare tare rău acum….

Poc se învârti în loc și scoase un fluier din lemn de alun.

– Uite acest fluier, îl primesc doar păzitorii să se poată chema unii pe alții în vremurile grele. Primește-l în dar și când vei avea necaz cheamă-mă.

Îl așeză în mâinile copilului bucurându-se să-l vadă cum se luminează la chip de uimire și de încântare.

– Du-te și devino paznic al oamenilor!

Zgândărici primi bucuros și porni într-un suflet spre casă, ținând fluierul strâns în palme alături de Poc care îl conduse până la marginea pădurii. De cum ajunse începu să pună rânduială în ograda casei. Făcea rond de pază la găini chiar dacă acestea fugeau când îl vedeau, îl perie pe motan chiar dacă acesta îl zgârie în câteva rânduri, ajută melcii să treacă drumul să nu-i calce vro căruță, chiar dacă toți se strângeau când îl vedeau că vine. Încet, încet cu toții câștigară încredere să stea în preajma lui și dintr-un copilandru crescu un flăcău vânjos.

Lumea din sat îl știa de  om puternic și de nădejde care oricând sărea în ajutorul celor nevoiași.

Flăcăul purta mereu la gât un lănțuc de piele împletită de care era legat un fluier mic de alun.

Autor: A. Bugnariu