Un vis…

Zgomotul cadențat al roților de tren făcea în noapte ca timpul să capete o măsură parcă infinită, neschimbată, ale cărei nuanțe nu se modifică nicicând și doar răcnetul prelung și tare al locomotivei face ca totul să iasă din senzația de încremenire ritmică.

Lumina slabă din compartiment, de un galben bolnăvicios, abia reușea să aprindă puțină culoare în jur și pe chipurile celor de acolo. Nălucile și adâncimea nopții se năpusteau asupra geamului aburit, împingând crengile copacilor să lovească cu sălbăticie și nesaț către chipurile călătorilor. În compartiment, înghesuiți la un loc, patru călători. Lângă geam un domn înalt, uscățiv, cu fața pământie, suptă, îmbrăcat cu o cămașă gri atent așezată, cu cearcăne adânci, buzele subțiri și căzute spre colțuri, ochi negri și lucioși, cu un păr castaniu brun ușor albit la tâmple, stătea aproape lipit de peretele geamului și dacă n-ar fi fost nasul său gârb și proeminent decorat cu un semn negru pe nara stângă, s-ar fi contopit cu totul în peretele gri al compartimentului.

Opus lui, față în față, era un bărbat frumos cu părul bucălat, îmbrăcat ales cu un surtuc galben ocru, la gât purta o eșarfă fondantă roșie, care în lumina slabă făcea un joc aproape machiavelic contopindu-se cu zâmbetul său în colț de gură și cu sclipirea vie din ochi. Pantofii săi de un lila închis, strălucitori, dădeau pantalonului verde o notă de seriozitate ce contrasta complet cu restul făpturii sale. În dreapta sa era un al domn, corpolent care se revărsa la propriu din hainele ce păreau că se roagă să nu crape. Un sacou verde, parcă prea scurt, stătea întins gata să pârâie, pantalonii de asemenea, iar pantofii din picioare erau tociți și deșălați, sfârșiți cu totul de povara ce o au de dus zi de zi. Ținea tacticos în mână o cutie cu bomboane caramel cu miere, din care se înfrupta delicat, mestecând și savurând deplin, liniștit, contopit întru totul în propria-i plăcere. Broboadele de transpirație  deasă de pe fruntea sa, arătau că efortul mestecatului era treabă serioasă la care cu bucurie ar fi renunțat dacă nu ar fi fost plăcerea așa de  intensă și gustul atât de suav.

Pe cutia cu bomboane scria cu niște caractere frumos ornamentate „Le Savore du Plaisir”. Vis-a-vis acestuia, un bărbat îndesat cu părul scurt și atent tuns, cu fața robustă și ușor îmbujorat, cu sprâncenele stufoase și ochii negrii tăciune, cu o mustață amplă și deasă, stătea așezat picior peste picior, reliefând linia dreaptă a pantalonului burgund ce se pierdea în cizmele militărești lucioase și curate. Manșetele cămășii ieșeau din sacoul de piele de aceeași culoare cu pantalonul, exact un centimetru, butonierele aveau pe ele crinul regal și reliefau aerul de superioritate și de noblețe pe care-l emana întreaga sa făptură. Ținea în mână o pipă din lemn de nuc, din care din când în când făcea un rotocol de fum, spre dezgustul și indignarea uscățivului din dreapta sa, care scosese o batistă firavă de mătase să poată tuși.

Ușa compartimentului se deschise și un tânăr de 23 de ani , modest îmbrăcat, ținând în mână o valiză de piele cu cataramă, intră căutând cu privirea un loc unde să se așeze.

– Bună seara, acesta este compartimentul șapte?

– Bună seara, acesta este, tinere! Zise tușind bărbatul de la geam.

– O! ce alură avem tinere domn…numele meu este Snoavă Zbârlescu, artist independent!..și până să apuce să se dumirească, în fața tânărului nostru apăru un nor de fluturi din mâinile celui care vorbise.

– Pentru Dumnezeu Cel Sfânt! Am fobie de insecte…strigă uscățivul de lângă geam, sunt alergic la fum și mai mult decât atât sufăr de claustrofobie! Vreți cu toții să mă ucideți!

Tânărul abia intrat se ținea strâns de geamantan cu ochii mari și mirați și privea cum Zburlescu râdea cu poftă de numărul său de improvizație, în timp ce Gurgurel Plângescu, alb ca varul, tușea gonind fluturii din juru-i cu batista. Un nor de fum porni din pipă și-l făcu pe tânăr să dea înapoi un pas, atunci ferm cizma se împlântă în podea și bărbatul în purpuriu apucă geamantanul tânărului și-l azvârli sus peste celelalte, întinzând mai apoi mâna.

– Hai băiete, nu te mai fâstâci ca o filfizoană! Ia loc, ai unde sta între noi! Eu sunt Roibu Zdrăvenesc, sergent major în Garda Regală.

Fără să mai apuce să respire, se trezi așezat pe canapea între Zdrăvenescu și Plângescu.

– Acum dumneata cine ești? întrebă sergentul pufăind cu interes.

– Da, da! Vrem să știm, spus chicotind Zburlescu.

– Mă numesc Mugur Eusotvici și sunt student, zise tânărul ușor reținut.

Gurgurel întoarse capul cu interes către tânăr și-l întrebă:

– Dacă nu sunt indiscret…student la?

– Antropologie.

-„Ființa omului și plăcerea. De la fenomen la patologie”, se auzi dintr-o dată și toți patru care vorbiră până atunci se uitară mirați către cutia cu bomboane din spatele căreia se auzi afirmația.

– Cunosc cartea, Bilibon Degustesu este autorul, remarcă tânărul, o lucrare interesantă cu mult bun gust, scrisă chiar delicios, aș zice că autorul își merită pe de plin numele căci citind-o ai senzația că mănânci cuvintele și că cel care a scris-o, le-a savurat literă cu literă.

De după cutie apăru un chip rotofei, curat și rozaliu, cu doi ochi verzi jucăuși și cu un zâmbet cald.

-Trebuie să recunosc tinere, este prima dată când cineva sesizează calitatea culinară a acestei lucrări. Sunt plăcut impresionat de observația dumitale. Această lucrare a fost scrisă cu mai multe intenții, una dintre ele are legătură cu dezvoltarea atenției culinare a limbajului și mai ales a plăcerii în procesul hrănirii.

– Mă iertați domnule…

– Bilibon Degustescu e numele meu.

Tânărul făcu ochii mari și mirarea din sufletul său se schimbă treptat în admirație. Ceilalți trei se priviră unii pe alții neînțelegând ce se întâmplă. Bilibon scoase tacticos patru bomboane și le întinse fiecăruia câte una, îi îndemnă din priviri să le desfacă și după oarecare grimase Roibu și Gurgurel acceptară să deguste.  Mugur și Snovă deja savurau gustul catifelat de caramel, a cărui finețe mângâia fiecare papilă în parte, amestecul între dulce, ușorul amar și stropul de sărat era atât de bine echilibrat încât senzația depășea orice trăire avută vreodată cu ceva culinar.

– Era o toamnă târzie și soarele cald cobora agale la orizont, lăsând în urma sa dâre lungi violachi de bomboane cu lavandă. Miriștea grâului din spatele casei era asemenea unui pandișpan copt, ușor crustat, iar adierea vântului, blândă, lega cerul de pământ ca o spumă aerată, albuș de ou de afine târzii. Ceaiul de hibiscus cu portocale ciupește cu gustul său aromat și acrișor limba asemenea unui așternut proaspăt schimbat care te îmbie candid la somn. Plăcerea atinge o puritate și o noblețe atât de sublimă încât trece dincolo de aspectul său lumesc și împinge sufletul spre transcendent, deschizând poarta către atât de doritul  Paradis numit de alte culturi Nirvana, A’aru, Câmpiile Elizee sau Eden.

Cei patru  erau cu totul absorbiți, complet transpuși în istorisirea ce se desfășura…

– Dacă pătrunzi plăcerea activ și te dedai într-un dans complet, ca o comuniune metafizică, descoperi că la capătul ei stă un singur moment de imponderabilitate, care este dincolo de spațiu și de timp, e ca o crevasă într-o peșteră adâncă, un hău fără început și fără sfârșit. Dacă în el reușești să te arunci și să treci prin el, descoperi adevărata esență a plăcerii și a suferinței. Taina legărurii lor.

Aroma bomboanelor îi făcea pe cei patru să trăiască fiecare cuvânt cu un nou val de senzații și i cu fiecare ton și nuanță, sufletul lor era complet modelat spre o nouă treaptă și înălțat mereu.

– Dacă scapi acea clipă, acel moment de întâlnire cu poarta deschisă către Necuprins, acea clipă de beatifică transformare, cazi înapoi în urzeala simțului și te izbește realitatea lipsei plăcerii înconjurându-te ca un zaț greu de cafea, lovindu-te asemenea unei linguri de pelin, suferința absenței izbește sufletul umplut de durerea pierderii acelei clipe. Această clipă de pierdere devine agonie și omul va bântui în căutarea lui vieți la rând, căzând pradă tuturor exceselor pentru a putea atinge iarăși această stare. Copilul mic, are privilegiul paradisului prin sânul care-i oferă poarta directă prin plăcerea curată, dezbrăcată de patimă, de jind lumesc, de poftă, către cer. Sânul mamei este singura ușă cerească deschisă omului prin mijloace pământești. Sfârcul este pentru copil, cheia ce deschide curgerea întregului Paradis în trupul său. După acest Paradis va tânji toată viața sa și va căuta să-l descopere și doar atunci când va descoperi, Sânul Înțelepciunii purtat de Maica Fecioară, va putea să bea iarăși Laptele Sfânt al Cerului ce curge din Calea Lactee. Din viscere va avea un dor după acest Lapte, patria sa spirituală va reverbera în viitorul om ca un ecou venind din lumi nevăzute.

– Pot să spun că sunt multe lucrurile pe care le-am viețuit, dar ceea ce istorisești tu, nu mi-a fost dat niciodată să cunosc și totuși, aroma bomboanelor tale mi-au adus înaintea ochilor vremuri îndepărtate ale prunciei mele.

Un val de fum inundă camera ieșind din pipă, iar mândrul soldat avea ochii umezi și glasul ușor tremurat.

– Ceea ce descrii dumneata ridică o întrebare, zise tușind Gurgurel, cum poate oare plăcerea să fie soră cu durerea, cu suferința? Eu sunt istoric și întreaga mea viață am dedicat-o deslușirii cauzelor suferinței lumii și în cei șaizeci și trei de ani nu am găsit în plăcere, decât o deșartă amăgire, căci din cauza ei n-am ajuns niciodată, ci doar și doar la suferință. O amăgire este! Îți spun, chiar îmbrăcată în plăcere, suferința este singura care există și e vie adevărată și dăinuitoare. Prin plăcere nu-i temei să cunoști nimic, ea nu face decât să te închidă în mrejele ei și să te separe de lumea reală, totul este doar durere și suferință!

– Stimabile! N-ai avut oare nicicând trăirea splendorii unui sărut, pentru că iată această plăcere s-a dovedit desăvârșit de sublimă și mi-a deschis cămări ale sufletului care nu mai știam că există. Pentru mine frumosul și efemerul sunt substanță de creație, eu găsesc în orice nuanță de trăire o formă de expresie, un pod să bucur sufletul omului. Admirabilă bomboană! încheie Zburlescu pocnind din degete și scoțând de nicăieri o floare sângerie și catifelată care din boboc se făcu un trandafir și apoi uscându-se se risipi ca o nălucă.

– V-am citit lucrarea și m-am întrebat mereu, oare cum o fi legată taina cunoașterii de această plăcere și iată cum într-o bomboană trăiesc și totuși parcă-s orb…aș vrea să apuc izvorul acestei cunoașteri și nu găsesc nicăieri nici un fir să pot să mă leg de ea. Am fost fascinat de mic de poveștile bătrânilor, despre tainice comori ale Cerurilor ascunse printre pietre, flori, păzite de jivine și știute doar de puțini. Dar oricât i-am iscodit nu au făcut decât să mă trimită prin felurite vorbe, de altfel parcă fără sens, către căutări ce n-au dus nicăieri.

– Ce fel de vorbe ai primit tinere? Întrebă Bilibon cu un interes viu.

–  „Stăruie ca apa în piatră și caută ca albina în fiece floare.” sau „Picul mărunt căzând neîntrerupt trece prin piatră tăcut” sau „Negrăitul are mijloc peste tot și margine nicărieri”.

– Unde ai auzit astfel de vorbe ?! zise Gângurel mirat. Cei care vorbesc în astfel de pilde s-au stins de mult tinere, sunt vechi izvoare etnologice care conțin asfel de vorbe dar oamenii acelor vremuri sunt pierduți în negura timpului.

– Când aveam șapte ani, tatăl meu care era arheolog umbla căutând cioburi și scormonea pământul în toată lumea. Pentru că mama murise când m-am născut, mă lua cu el peste tot și în lungile lui drumeții poposeam din loc în loc, ba într-un sătuc, ba într-o colibă de păstori, iar câteodată nimeream la un loc cu ciobanii. Ei erau mereu conduși de câte un bătrân care vorbea seara la foc. Odată unul din ei văzând un băiețandru că lovea un câine șchiop, strigă ca apucat de diavol:

„- De ce dai mă? Uscați-s-ar mâinile, că bătrânețea și ologia lui poartă în spinare laptele cu care ai crescut tu mă!”

Atât de tare m-a atins ce purta glasul și dojana lui, ani la rând am cugetat și am admirat pacea din vorbele acelui bătrân, deși tuna și fulgera pe bietul copil. Bătrânul mi-a spus atunci : „- Admiră orice făptură de vrei să înțelegi rostul ei!” Pacea aceea însă e încă un mare mister. Să urli și să zbieri și totuși să fi liniștit ca o stâncă…

– Asta tinere se câștigă cu multă trudă, numai cel care a fost lovit și încercat poate să găsească această pace. Lupta! Doar ea! Călește sufletul  și-l cizelează.

Pufăii prelung din pipă și zise… Când simți cum miroase a sânge și noroi și ști că moarte îți suflă în ceafă, când simți cum arde frigul în oase așteptând cu dinții încleștați să iasă dintre leșuri desfigurate să te apuce, atunci se deschide lăuntric o lume nouă care revarsă în tine o pace supraomenească. Ea îți leagă făptura așa de strâns încât nimic nu o mai poate zdruncina.

Bilibon desfăcu o sticlă de apă minerală și sunetul său avu efectul unei supape depresurizante și toți  răsuflară odată cu ea ușurați. Ușa compartimentului se deschis și un bătrân murdar și zdențuros apăru.

– Aveți milă de un sărman și Domnul vă va da fiecăruia după cuviință! Căci el va dezvălui cât ne e dat să primim. Aveți milă de un sărman! Mugur întinse un ban, Bilibon puse alături de monedă o bomboană, Roibu scoase de la piept o bacnotă nouă, Snoavă desfăcu eșarfa și o dădu bătrânului iar Gurgurel tușind scoase din surtuc o bucată de pâine.

– Domnul să vă miluiască și numa El să judece dreptul de strâmb.

Roțile trenului scrâșniră prelung. O mână caldă îl apucă ușor pe Mugur de umăr și-l trezi ușor.

– Hai puiul tati, am ajuns în Egipt. Copilul își legă ghetele și îmbrăcându-și haina zise:

– Tata, am avut un vis…

– Hai, îmi povestești pe drum.

Autor: A.Bugnariu