Zgomotul cadențat al roților de tren făcea în noapte ca timpul să capete o măsură parcă infinită, neschimbată, ale cărei nuanțe nu se modifică nicicând și doar răcnetul prelung și tare al locomotivei face ca totul să iasă din senzația de încremenire ritmică.

Lumina slabă din compartiment, de un galben bolnăvicios, abia reușea să aprindă puțină culoare în jur și pe chipurile celor de acolo. Nălucile și adâncimea nopții se năpusteau asupra geamului aburit, împingând crengile copacilor să lovească cu sălbăticie și nesaț către chipurile călătorilor. În compartiment, înghesuiți la un loc, patru călători. Lângă geam un domn înalt, uscățiv, cu fața pământie, suptă, îmbrăcat cu o cămașă gri atent așezată, cu cearcăne adânci, buzele subțiri și căzute spre colțuri, ochi negri și lucioși, cu un păr castaniu brun ușor albit la tâmple, stătea aproape lipit de peretele geamului și dacă n-ar fi fost nasul său gârb și proeminent decorat cu un semn negru pe nara stângă, s-ar fi contopit cu totul în peretele gri al compartimentului.

Opus lui, față în față, era un bărbat frumos cu părul bucălat, îmbrăcat ales cu un surtuc galben ocru, la gât purta o eșarfă fondantă roșie, care în lumina slabă făcea un joc aproape machiavelic contopindu-se cu zâmbetul său în colț de gură și cu sclipirea vie din ochi. Pantofii săi de un lila închis, strălucitori, dădeau pantalonului verde o notă de seriozitate ce contrasta complet cu restul făpturii sale. În dreapta sa era un al domn, corpolent care se revărsa la propriu din hainele ce păreau că se roagă să nu crape. Un sacou verde, parcă prea scurt, stătea întins gata să pârâie, pantalonii de asemenea, iar pantofii din picioare erau tociți și deșălați, sfârșiți cu totul de povara ce o au de dus zi de zi. Ținea tacticos în mână o cutie cu bomboane caramel cu miere, din care se înfrupta delicat, mestecând și savurând deplin, liniștit, contopit întru totul în propria-i plăcere. Broboadele de transpirație  deasă de pe fruntea sa, arătau că efortul mestecatului era treabă serioasă la care cu bucurie ar fi renunțat dacă nu ar fi fost plăcerea așa de  intensă și gustul atât de suav.

Pe cutia cu bomboane scria cu niște caractere frumos ornamentate „Le Savore du Plaisir”. Vis-a-vis acestuia, un bărbat îndesat cu părul scurt și atent tuns, cu fața robustă și ușor îmbujorat, cu sprâncenele stufoase și ochii negrii tăciune, cu o mustață amplă și deasă, stătea așezat picior peste picior, reliefând linia dreaptă a pantalonului burgund ce se pierdea în cizmele militărești lucioase și curate. Manșetele cămășii ieșeau din sacoul de piele de aceeași culoare cu pantalonul, exact un centimetru, butonierele aveau pe ele crinul regal și reliefau aerul de superioritate și de noblețe pe care-l emana întreaga sa făptură. Ținea în mână o pipă din lemn de nuc, din care din când în când făcea un rotocol de fum, spre dezgustul și indignarea uscățivului din dreapta sa, care scosese o batistă firavă de mătase să poată tuși.

Ușa compartimentului se deschise și un tânăr de 23 de ani , modest îmbrăcat, ținând în mână o valiză de piele cu cataramă, intră căutând cu privirea un loc unde să se așeze.

– Bună seara, acesta este compartimentul șapte?

– Bună seara, acesta este, tinere! Zise tușind bărbatul de la geam.

– O! ce alură avem tinere domn…numele meu este Snoavă Zbârlescu, artist independent!..și până să apuce să se dumirească, în fața tânărului nostru apăru un nor de fluturi din mâinile celui care vorbise.

– Pentru Dumnezeu Cel Sfânt! Am fobie de insecte…strigă uscățivul de lângă geam, sunt alergic la fum și mai mult decât atât sufăr de claustrofobie! Vreți cu toții să mă ucideți!

Tânărul abia intrat se ținea strâns de geamantan cu ochii mari și mirați și privea cum Zburlescu râdea cu poftă de numărul său de improvizație, în timp ce Gurgurel Plângescu, alb ca varul, tușea gonind fluturii din juru-i cu batista. Un nor de fum porni din pipă și-l făcu pe tânăr să dea înapoi un pas, atunci ferm cizma se împlântă în podea și bărbatul în purpuriu apucă geamantanul tânărului și-l azvârli sus peste celelalte, întinzând mai apoi mâna.

– Hai băiete, nu te mai fâstâci ca o filfizoană! Ia loc, ai unde sta între noi! Eu sunt Roibu Zdrăvenesc, sergent major în Garda Regală.

Fără să mai apuce să respire, se trezi așezat pe canapea între Zdrăvenescu și Plângescu.

– Acum dumneata cine ești? întrebă sergentul pufăind cu interes.

– Da, da! Vrem să știm, spus chicotind Zburlescu.

– Mă numesc Mugur Eusotvici și sunt student, zise tânărul ușor reținut.

Gurgurel întoarse capul cu interes către tânăr și-l întrebă:

– Dacă nu sunt indiscret…student la?

– Antropologie.

-„Ființa omului și plăcerea. De la fenomen la patologie”, se auzi dintr-o dată și toți patru care vorbiră până atunci se uitară mirați către cutia cu bomboane din spatele căreia se auzi afirmația.

– Cunosc cartea, Bilibon Degustesu este autorul, remarcă tânărul, o lucrare interesantă cu mult bun gust, scrisă chiar delicios, aș zice că autorul își merită pe de plin numele căci citind-o ai senzația că mănânci cuvintele și că cel care a scris-o, le-a savurat literă cu literă.

De după cutie apăru un chip rotofei, curat și rozaliu, cu doi ochi verzi jucăuși și cu un zâmbet cald.

-Trebuie să recunosc tinere, este prima dată când cineva sesizează calitatea culinară a acestei lucrări. Sunt plăcut impresionat de observația dumitale. Această lucrare a fost scrisă cu mai multe intenții, una dintre ele are legătură cu dezvoltarea atenției culinare a limbajului și mai ales a plăcerii în procesul hrănirii.

– Mă iertați domnule…

– Bilibon Degustescu e numele meu.

Tânărul făcu ochii mari și mirarea din sufletul său se schimbă treptat în admirație. Ceilalți trei se priviră unii pe alții neînțelegând ce se întâmplă. Bilibon scoase tacticos patru bomboane și le întinse fiecăruia câte una, îi îndemnă din priviri să le desfacă și după oarecare grimase Roibu și Gurgurel acceptară să deguste.  Mugur și Snovă deja savurau gustul catifelat de caramel, a cărui finețe mângâia fiecare papilă în parte, amestecul între dulce, ușorul amar și stropul de sărat era atât de bine echilibrat încât senzația depășea orice trăire avută vreodată cu ceva culinar.

– Era o toamnă târzie și soarele cald cobora agale la orizont, lăsând în urma sa dâre lungi violachi de bomboane cu lavandă. Miriștea grâului din spatele casei era asemenea unui pandișpan copt, ușor crustat, iar adierea vântului, blândă, lega cerul de pământ ca o spumă aerată, albuș de ou de afine târzii. Ceaiul de hibiscus cu portocale ciupește cu gustul său aromat și acrișor limba asemenea unui așternut proaspăt schimbat care te îmbie candid la somn. Plăcerea atinge o puritate și o noblețe atât de sublimă încât trece dincolo de aspectul său lumesc și împinge sufletul spre transcendent, deschizând poarta către atât de doritul  Paradis numit de alte culturi Nirvana, A’aru, Câmpiile Elizee sau Eden.

Cei patru  erau cu totul absorbiți, complet transpuși în istorisirea ce se desfășura…

– Dacă pătrunzi plăcerea activ și te dedai într-un dans complet, ca o comuniune metafizică, descoperi că la capătul ei stă un singur moment de imponderabilitate, care este dincolo de spațiu și de timp, e ca o crevasă într-o peșteră adâncă, un hău fără început și fără sfârșit. Dacă în el reușești să te arunci și să treci prin el, descoperi adevărata esență a plăcerii și a suferinței. Taina legărurii lor.

Aroma bomboanelor îi făcea pe cei patru să trăiască fiecare cuvânt cu un nou val de senzații și i cu fiecare ton și nuanță, sufletul lor era complet modelat spre o nouă treaptă și înălțat mereu.

– Dacă scapi acea clipă, acel moment de întâlnire cu poarta deschisă către Necuprins, acea clipă de beatifică transformare, cazi înapoi în urzeala simțului și te izbește realitatea lipsei plăcerii înconjurându-te ca un zaț greu de cafea, lovindu-te asemenea unei linguri de pelin, suferința absenței izbește sufletul umplut de durerea pierderii acelei clipe. Această clipă de pierdere devine agonie și omul va bântui în căutarea lui vieți la rând, căzând pradă tuturor exceselor pentru a putea atinge iarăși această stare. Copilul mic, are privilegiul paradisului prin sânul care-i oferă poarta directă prin plăcerea curată, dezbrăcată de patimă, de jind lumesc, de poftă, către cer. Sânul mamei este singura ușă cerească deschisă omului prin mijloace pământești. Sfârcul este pentru copil, cheia ce deschide curgerea întregului Paradis în trupul său. După acest Paradis va tânji toată viața sa și va căuta să-l descopere și doar atunci când va descoperi, Sânul Înțelepciunii purtat de Maica Fecioară, va putea să bea iarăși Laptele Sfânt al Cerului ce curge din Calea Lactee. Din viscere va avea un dor după acest Lapte, patria sa spirituală va reverbera în viitorul om ca un ecou venind din lumi nevăzute.

– Pot să spun că sunt multe lucrurile pe care le-am viețuit, dar ceea ce istorisești tu, nu mi-a fost dat niciodată să cunosc și totuși, aroma bomboanelor tale mi-au adus înaintea ochilor vremuri îndepărtate ale prunciei mele.

Un val de fum inundă camera ieșind din pipă, iar mândrul soldat avea ochii umezi și glasul ușor tremurat.

– Ceea ce descrii dumneata ridică o întrebare, zise tușind Gurgurel, cum poate oare plăcerea să fie soră cu durerea, cu suferința? Eu sunt istoric și întreaga mea viață am dedicat-o deslușirii cauzelor suferinței lumii și în cei șaizeci și trei de ani nu am găsit în plăcere, decât o deșartă amăgire, căci din cauza ei n-am ajuns niciodată, ci doar și doar la suferință. O amăgire este! Îți spun, chiar îmbrăcată în plăcere, suferința este singura care există și e vie adevărată și dăinuitoare. Prin plăcere nu-i temei să cunoști nimic, ea nu face decât să te închidă în mrejele ei și să te separe de lumea reală, totul este doar durere și suferință!

– Stimabile! N-ai avut oare nicicând trăirea splendorii unui sărut, pentru că iată această plăcere s-a dovedit desăvârșit de sublimă și mi-a deschis cămări ale sufletului care nu mai știam că există. Pentru mine frumosul și efemerul sunt substanță de creație, eu găsesc în orice nuanță de trăire o formă de expresie, un pod să bucur sufletul omului. Admirabilă bomboană! încheie Zburlescu pocnind din degete și scoțând de nicăieri o floare sângerie și catifelată care din boboc se făcu un trandafir și apoi uscându-se se risipi ca o nălucă.

– V-am citit lucrarea și m-am întrebat mereu, oare cum o fi legată taina cunoașterii de această plăcere și iată cum într-o bomboană trăiesc și totuși parcă-s orb…aș vrea să apuc izvorul acestei cunoașteri și nu găsesc nicăieri nici un fir să pot să mă leg de ea. Am fost fascinat de mic de poveștile bătrânilor, despre tainice comori ale Cerurilor ascunse printre pietre, flori, păzite de jivine și știute doar de puțini. Dar oricât i-am iscodit nu au făcut decât să mă trimită prin felurite vorbe, de altfel parcă fără sens, către căutări ce n-au dus nicăieri.

– Ce fel de vorbe ai primit tinere? Întrebă Bilibon cu un interes viu.

–  „Stăruie ca apa în piatră și caută ca albina în fiece floare.” sau „Picul mărunt căzând neîntrerupt trece prin piatră tăcut” sau „Negrăitul are mijloc peste tot și margine nicărieri”.

– Unde ai auzit astfel de vorbe ?! zise Gângurel mirat. Cei care vorbesc în astfel de pilde s-au stins de mult tinere, sunt vechi izvoare etnologice care conțin asfel de vorbe dar oamenii acelor vremuri sunt pierduți în negura timpului.

– Când aveam șapte ani, tatăl meu care era arheolog umbla căutând cioburi și scormonea pământul în toată lumea. Pentru că mama murise când m-am născut, mă lua cu el peste tot și în lungile lui drumeții poposeam din loc în loc, ba într-un sătuc, ba într-o colibă de păstori, iar câteodată nimeream la un loc cu ciobanii. Ei erau mereu conduși de câte un bătrân care vorbea seara la foc. Odată unul din ei văzând un băiețandru că lovea un câine șchiop, strigă ca apucat de diavol:

„- De ce dai mă? Uscați-s-ar mâinile, că bătrânețea și ologia lui poartă în spinare laptele cu care ai crescut tu mă!”

Atât de tare m-a atins ce purta glasul și dojana lui, ani la rând am cugetat și am admirat pacea din vorbele acelui bătrân, deși tuna și fulgera pe bietul copil. Bătrânul mi-a spus atunci : „- Admiră orice făptură de vrei să înțelegi rostul ei!” Pacea aceea însă e încă un mare mister. Să urli și să zbieri și totuși să fi liniștit ca o stâncă…

– Asta tinere se câștigă cu multă trudă, numai cel care a fost lovit și încercat poate să găsească această pace. Lupta! Doar ea! Călește sufletul  și-l cizelează.

Pufăii prelung din pipă și zise… Când simți cum miroase a sânge și noroi și ști că moarte îți suflă în ceafă, când simți cum arde frigul în oase așteptând cu dinții încleștați să iasă dintre leșuri desfigurate să te apuce, atunci se deschide lăuntric o lume nouă care revarsă în tine o pace supraomenească. Ea îți leagă făptura așa de strâns încât nimic nu o mai poate zdruncina.

Bilibon desfăcu o sticlă de apă minerală și sunetul său avu efectul unei supape depresurizante și toți  răsuflară odată cu ea ușurați. Ușa compartimentului se deschis și un bătrân murdar și zdențuros apăru.

– Aveți milă de un sărman și Domnul vă va da fiecăruia după cuviință! Căci el va dezvălui cât ne e dat să primim. Aveți milă de un sărman! Mugur întinse un ban, Bilibon puse alături de monedă o bomboană, Roibu scoase de la piept o bacnotă nouă, Snoavă desfăcu eșarfa și o dădu bătrânului iar Gurgurel tușind scoase din surtuc o bucată de pâine.

– Domnul să vă miluiască și numa El să judece dreptul de strâmb.

Roțile trenului scrâșniră prelung. O mână caldă îl apucă ușor pe Mugur de umăr și-l trezi ușor.

– Hai puiul tati, am ajuns în Egipt. Copilul își legă ghetele și îmbrăcându-și haina zise:

– Tata, am avut un vis…

– Hai, îmi povestești pe drum.

Autor: A.Bugnariu

Era în vara lui 1946, trecuse războiul și ce lăsase în urmă era pustiire și dezolare. Oriunde priveai erau dărâmături și moloz. Din vechea lume rămăsese doar o palidă amintire. Tot ce aduse războiul înecă complet orice năzuință de a mai putea vrodată să fie  ceea ce a fost.

Tata era locotenent, murise pe frontul de est, iar mama se îndârji întratât încât părea că-i o stâncă vie. Înainte de război am dus o viață îndestulată, tata era mereu plecat cu treburi la ministerul apărării și venea doar rar pe acasă. Toate erau în grija mamei. Bunicul din partea tatei era nobil, familia noastră deținea jumătate din pământurile din Sardinia. Asemeni tatei, avuse o carieră militară și se stinse veteran al primului război. Bunica ca și mama purtase pe umeri întreaga povară a casei și a pământurilor. Dacă n-ar fi fost țintuită la pat de boală, probabil și acum încă ar fi dus în cârcă toată moșia.

Autoritatea tatei și a bunicului era una aspră, aproape totalitară, nu încăpea nicăieri nici urmă de discuție. Un lucru spus devenea imediat lege și era indiscutabil. Bunica îi era complet devotată soțului ei și ceea ce era stabilit devenea lucru de făcut fără vreo nevoie de a răspunde sau hotărî altfel. Nicăieri nu era neglijată decizia lui. Oamenii din moșie rare ori îndrăzneau măcar să facă vreo aluzie legată de modul de administrare sau de reguli. Când se întâmpla se termina cu multă durere. Bunicul își câștigase numele de contele”Bici”, obișnuia să pedepsească nesupunerea cu biciul. În tinerețea sa reușise să despoaie carnea de pe picioarele unuia care-l furase, până când îi sfărmă oasele cu biciul. Bietul luase o litră de făină în plus față de rație și a plătit scump pentru asta. Rămăse toată viața în scaun. Ecourile autorității bunicului ajunseră până departe dincolo de hotarele moșiei. Pe tata l-a crescut în același spirit, dar cu mine ceva în el se schimbă. Niciodată în preajma mea nu putea să fie crud sau nemilos. Asta îl speria atât de tare încât evita să vină sau să mă primească prea des.

Tata îmi povestea uneori că ceea ce se întâmplă când mă ia în brațe este ca și când s-ar dezbrăca de haine și de arme și ar sta gol în fața lumii întregi.

Mama spre deosebire de bunica a fost o răzvrătită, mereu era cu tata în conflict. Se certau de la orice, oricând, oricum. Orice cuvânt al lui pornea un adevărat război. Părul ei roșcat și ochii verzi se înflăcărau de parcă era jăratec și nu-și lăsa punctul de vedere pentru nimic în lume.

”- Stăpâna mea sunt eu! Nu tu! Peste mine nici Dumnezeu n-are putere! Iar dacă are și nu știu să vină să-mi arate!”

Tata turba, dar o iubea atât de mult încât nu a putut niciodată să se impună cu forța. Mama a făcut altfel decât bunica. Dacă tata nu-i asculta punctul de vedere în cele administrative, îl lăsa să-și manifeste cerințele și apoi fără să dea vro explicație sau să ceară vreun acord, făcea cum considera ea. Încet oamenii au început să îndrăznească și să devină mai încrezători în a vorbi liber și deschis.

Într-o zi trecusem pe lângă moara din sat și zări părul mamei printr-o crăpătură de la obloane. M-am apropiat și m-am urcat în picioare pe un butoi de apă să pot să privesc pe fereastra mare. Atunci am auzit o poveste aparte…

” – Dacă lumea s-ar construi pe alte valori și pe alte temelii am avea cu toții o altfel de viață.

– Dar ceea ce propui este nebunie! Cum poți gândi că Franco grăjdarul poate conduce alături de contesa sau mai rău alături de prea înaltul Pius al XII – lea , al nostru Papă? Ceea ce îți scapă din vedere este că, celui despre care îți vorbesc îi lipsesc nu doar educația și erudiția ci însăși capacitățile de judecată și de putiință lăuntrică de a înțelege lumea. Cum ar putea el cârmui când nici măcar pe sine nu-i în stare să se conducă?

– Aici atingi un punct sensibil și trebuie clarificat neapărat dacă e să putem discuta cu temei mai departe. Întâi hai reflectăm să răspundem la următoarea întrebare:

Suntem oare toți egali?

– În nici un fel niciodată! Oricare dintre noi poate să vadă limpede că asta este cu neputiință. Eu sunt bărbat, contesa e femeie, la fel și Aurora din dreapta ta, asta doar și ne separă. Suntem în imposibilitate de a cântări.

– Cum îndrăznești! Zise Aurora.

– Martin!?  nu se cuvine nici măcar pentru felul meu liber de a gândi…continua contesa.

– Eu nu văd rostul acestei dezbateri, nu mai are sens! Cu astfel de gânduri e clar ce urmărește!

-Stați și lăsați omul să termine ce are de spus, să vedem unde duce. Senzația mea este că tinerețea sufletelor voastre înflăcărate de schimbare a fost aprinsă prea repede în vâlvâtaie, fără să fi primit cu totul ceea ce mintea acestui tânăr are cuprins în ea.

Cel care vorbise era Zambretti morarul moșiei. El fu primul care în zburdalnicul meu joc, mă privea fără să spună ceva și în ale cărui brațe m-am aruncat bucurându-mă de cea mai plină de căldură inimă din câte mi-a fost dat să cunosc.

– Bine moșule pentru vârsta dumitale să zicem că facem o concesie, dar e deja pornită nebunia chiar dacă o lăsăm nu înseamnă că o vom și înghiți.

– Cum spuneam, oamenii nu-s egali. Oricât am vrea să fie altfel lucrurile se prezintă înaintea ochilor așa cum sunt, iar cel care refuză să le vadă este pe departe naiv. Aurora este nepoată de contesă, contesa, să îmi fie cu iertare, este mai în vârstă decât ea, ambele sunt femei și ceilalți bărbați. Contesa are o fiică, iar Aurora nu, iar experiența și drumul vieții sale o face să îi fie acesteia cu mult superioară. Chiar dacă este posibiltatea ca una să o ajungă pe cealaltă ipotetic, acesta posibilitate este ca și paradoxul matematic al întrecerii dintre broasca țestoasă și iepurele care deși merge mai repede ca broasca matematic nu o poate ajunge niciodată. Practic lucrurile nu stau niciodată așa, căci este imposibil să ajungem la același punct. Egalitatea este o iluzie. Acesta fiind și motivul pentru care configurarea vieții după acest principiu al egalității, n-ar aduce decât prejudiciu tuturor. E ca și cum dintr-o data toate florile pământului ar fi dintr-o data una în toate fără nici o posibilitate de diversitate. Sunt unele idei care circulă în mințile oamenilor slabi de înger care pretind că toți ar trebui să fim egali în toate și că toate ar trebui să fie commune tuturor și nimeni să nu dețină nimic, ci la un loc toți să aibă tot. Bineînțeles că pentru cei neavuți, majoritatea de altfel, astfel de gânduri sună a paradis, dar pentru cei ce acum au este un adevărat iad. Trecând însă de acest aspect al câștigului unora și al pierderii altora am ajunge la o situație absolut utopică. Toți să decidă pentru toate și toți să aibă pe toate. Pentru așa ceva ar trebui însă ca toți să poată pe toate și să știe toate așa încât niciunuia să nu-i lipsească nici o perspectivă și nici un fel de îndoială să nu se nască în clipa unei hotărâri. O astfel de lume nu poate exista căci în sine contravine și contrazice lumea în esența sa.

– Tinere Martin, dacă egalitatea este o iluzie, înseamnă că este imposibil ca vreodată să se poată cântări două lucruri cu aceeași greutate. Tot ceea ce măsurăm este fals în sine, sau…?

– Maestre Zambretti, să nu amestecăm lucrurile între ele. O piatră și altă piatră pot fi egale, așa cum o cană și altă cană pot măsura același lucru dar asta nu poate fi privită ca punct de perspectivă valid dacă vorbim de egalitatea umană. Nici la planta măcar sau la animal nu o putem aplica , căci condițiile și felul de a fi al fiecăreia face din acest lucru ceva imposibil.

– Există totuși un loc tinere Martin în fața căruia suntem totuși cu toții egali…spuse mama privindu-l.

– Anume?

– Moartea.

Se lăsă o tăcere în încăpere care se umplu de imagini și de trăiri, aerul începu să se densifice iar în fața ochilor mei se revărsau râurile sufletești ale celor din încăpere. Culorile și formele lor făceau ca ceea ce până atunci era o vâlvătaie de flăcări și străluciri, acum să se ascută ca și spinii unui ciuline. Aerul se răci deodată și un suflu plin de fior îi străbătu pe toți.

Am avut imaginea unei lumi dincolo de cea sufletească cu care mă obișnuisem și de care nu puteam să vorbesc cu nimeni înafară de morar. El părea că simte ceea ce spun, mereu a tăcut și m-a ascultat. Acum însă văzusem o altă parte a lumii. Dincolo de voalulul și culorile vii ale vieții sufletești se înfiripă treptat o lume cu totul aparte, clară, distantă și întrețesută în același timp celorlalte. Lega într-un mod fin ca o mătase fiecare om de fiecare om și vibra schimbându-și structura cu fiecare nouă valență sau configurație sufletească, păstrându-și în același timp substanța sa neschimbată.

Pe aceste fire se sprijineau curgerile de viață și vedeam cum în jurul oricărei plante o altă configurație nouă a acesteia se structurează, iar vitalitatea pur și simplu trage material după sine și o așează în această configurație crescând-o să reveleze vizibil în mii de forme această structură unică și universală. Rând pe rând în fața mea au apărut una după alta configurațiile fiecărui tip de animal în parte. Toate erau cu aceeași greutate în raporturile lor configurative, ursul și iepurele stăteau la un loc, leul și mielul la fel. Privind spre grupul din moară mă izbi puternic o imagine a fiecărei configurații individuale în parte. Nici unul nu era egal cu nici unul, fiecare era o configurație spirituală unică. În același timp toți erau egali în privința structurii legice care îi susținea. Legea spiritului era aceeași pentru toți și toate. Toate până la om o revelau parțial, dar omul era una și aceeași cu ea.

Am văzut o lume în care fiecare om avea loc și putere și libertate să fie. O lume în care toate felurile lui de a fi sau care ar putea să fie încăpeu deodată, el cel de acum fiind un moment al unei vaste lumi. O cristalizare ca un clipit de ochi al unei lumi nesfârșite. Deodată îngustimea și nimicnicia lui Franco grăjdarul era o răsturnare a măreției de care era plin dar care rămânea ascunsă văzului. Feminitatea Aurorei dădea valențele de echilibru masculinității sale lăuntrice. Morarul mă zări în fereastră iar în ochii lui vedenia mea și a lui se întâlniră. Amândoi știam. Egalitatea este în fața legii, în fața legii spiritului suntem toți egali.

Autor: A. Bugnariu

Țeserea nevăzută a lumii se desface în fața ochilor ce au învățat să nu mai plângă. Cântecul sfânt al spiritului se deschide urechii ce a devenit tăcere.

Omătul aspru scrâșnea sub pasul meu îndurându-mă cu zgomot. Noaptea e vremea favorită a pribegiei mele prin taiga. Mii de hectare întregi  de tăcere, mii de hectare întregi de liniște. Când am plecat să-mi împlinesc menirea dintre cei Muți știam că însăși libertatea asta este închisoarea mea.

Ei, Muții erau liberi de plecare, pentru ei ea nu mai exista. Eu sunt liber să plec și astfel subjugat libertății, sclav al ei pentru tot restul vieții mele. Nestatornicia mea mi-a adus această libertate. Din ea nu puteam ieși. Bătrânul știu că singura cale să-mi prindă sufletul într-un punct fix era să-mi dea deplina mobilitate a acestui punct. M-a făcut însuși punctul și m-a centrat în el pentru eternitate , lăsându-mi liberă mișcarea în toate părțile. Așa eram mereu în liniște și mereu în centru , dar în plină mișcare niciodată pe loc.

”Dumnezeu este o sferă cu centrul pretutindeni și periferia nicăieri.”  (1)

Îmi răsună lăuntric ca un clopot aceste vorbe ale sale. Sunt ca o centură de foc în ființa mea care se învârte mereu și mereu. Pășind am simțit un iz de cedru proaspăt. Cei mai apropiați arbori erau la vreme de câteva ceasuri de mers și totuși mirosul era clar de parcă acum aș fi crestat coaja unuia dintre ei. M-am oprit și-am închis ochii. M-am ridicat cu trezie în spirit, iar mirosul începu să se schimbe în miros de tămâie arsă. Mirosul în taiga e un lucru rar și are întodeauna două valențe, ori e născut de taiga, ori e născut de cele nevăzute din taiga. Mirosurile  acestui tărâm sunt plăpânde, arar ajung să fie înțepătoare sau tari. Cele de spirit, însă ard cu tărie și le simți lăuntric zile în șir. M-am așezat și-am lăsat să se ridice cu el odată și cele nevăzute în fața ochiului sufletului. Negurile nopții au început să se miște și ele treptat , s-a desfăcut limpede ținutul rece al nordului. Între munții vechi pe puntea Vegherii se pregătea să treacă cineva. Am simțit o apăsare în inimă, ceva mă strângea de piept. Pacea și curajul ce m-au umplut erau tublurate adânc de o îndoială, o neîncredere. În nord trăiesc Hiperboreeni, vederea lor în spirit e veche din vremurile dinainte de marea plângere a Cerului. Puntea lor e înaintea perdelei străvezii. Aici fiecare an poți să privești peste vremi înainte sau înapoi. Această perdea curgea acum în fața ochilor mei lăuntrici și deodată din stâncă ieși un bărbat a cărui trăire o aveam cu totul în mine. Perdeaua străvezie se coloră ușor și pal într-un rozaliu cald, ca floarea de piersic primăvara, despicându-se în două. Pe fâșia roșiatică se deschise vederea în vreme și am putut trăi zguduitoarea clipă a Golgotei. Pieptul mi se umplu de o fierbințeală ce mă lăsă fără aer, palmele începură să-mi sfârâie de arsură și tălpile ardeau de durere. Vuia cerul și pământul, din adâncuri se zvârcoleau făpturi de fel și chip, apucau oamenii și-i luau în stăpânire urlând prin ei la cel pironit. Fiare și bestii se năpusteau una după alta către Lumina Spiritului Său și ardeau horcâind în tăria Lui.

”Eli!, Eli Lamah Sabactani!…”

Se auzi deodată răsunând în toată lumea ca o piatră aruncată pe fața lucie și nemișcată a lacului. Valuri întregi de păcate toate se ridicară și pătrunseră cu totul Ființa lui Hristos, părea că Lumina Sa a fost înghițită de noapte , sclipirea ochilor Săi se stinse și capul căzu cu coroana de Spini așezată.Sulița străpunse coastele și șiroiul de sânge începu să se prelingă încet pe trup. Ca muget de hoarde sălbatice începu vântul să vuiască și să urle. Pământul își cutremură toată făptura sub greutatea clipei, crăpându-se și mișcându-se în toate părțile. Catapeteasma templului se sfâșie de sus până jos, iar cerul înegurat se întunecă odată cu soarele a cărui față fu acoperită de Lună. Ca sângele se coloră tot aerul când luna deschise iar drumul soarelui. În lumina roșie demoni , strigoi, stihii și făpturi necurate , toate fură dezvăluite, hrănindu-se, apucând hulpave sufletele oamenilor, unii erau smulși de ochi, alții erau smulți de mațe , altora le erau smulse mădularele poftei și plăcerii. Sclavi biciuiți ai dorinței stăteau înaintea cornutului stăpân , urlând cu mâinile întinse pentru un strop de plăcere, Desfrâul se năpustea.

Invidia aprindea suflete pe rugu-i ca surcelele uscare , ardeau consumându-și făptura până la praf. Umpluți de mândrie se înălțau unii călcând peste ceilalți umplându-se de mreaja preamultului lor, ucigând orice doar să iasă întâi, mai sus , preaînalți, preaslăviți.

Lacomi alții se hrăneau nesătui , iar din ei curgeau afară preaplinul revărsându-se în jur cu dohori stricate. Hulpavi înghițeau fără aer orice le ieșea în cale. Pe bărbii și pe mâini se prelingea zăftos seul lăcomiei strigând nesătui: – Mai mult! Mai Mult!

Purtați pe spinări de făpturi fără cap, grași și prea plini, avarii adunau sac după sac și când spinările nu mai puteau, îi scăpau ca tot ele să-i sfârtece cu brațele în bucăți, iar apoi s-o ia iarăși de la capăt.

Plini de mânie o altă cohortă mistuiau prin foc și prin tăișuri orice le ieșea în cale, răzbunarea revărsa prin privire ca o otravă topind orice făptură. Ea, Mănia însăși îi devora din mațe mâncându-le puterea. Mistuiau totul să stingă setea de răzbunare din gâtlejele uscate și arse. Guri fără buze , ochi fără sprâncene, mâini fără unghii. Copiii mâniei.

Lungiți într-o lungă nepăsare leneșii se văietau de lene, strigau după neviață, strigau după nemișcare, nedorință, după delăsare, strigau după liniște și după zgomot. Nimic nu-i putea mișca, nimic nu-i putea atinge.

Pe arșița nestinsă, ca pe cărbuni încinși tălpile Hristosului pășeau parcă pe apă. Lumina blândă a făpturii Sale radia caldă răcoare. Veneau cu miile , veneau cu sutele de mii, veneau din vieți demulte să-i atingă, să-i vadă, să-i sărute. În iad se făcu Biserică și Templu. Preot era însăși Hristos. Șezând între toți îi cunoștea și-i izbăvea pe fiecare-n parte. Ceruri de Îngeri , Arhangheli și Arhai deschiseră porțile să-i lege în Lege pe cei izbăviți. Urcau în lumină cu haină nouă, urcau în tainică smerenie învăluiți.

Am zăcut zile în șir, viscolul m-a acoperit și vuietul din taiga purta curgerea mea de viață tot mai slabă până în mănăstire. Muții legați fiind de făptura mea viețuiră toate acestea și cu obrajii șiroinzi îmi trimiseră fiecare câte un gând viu să mă hrănească și să mă întărească.

Puterea lor se revărsă în mine și m-am putut ridica încălzit de curgerea de viață adusă de aceste gânduri. Lângă mine în omăt era căzut un tânăr arcaș, mirosea puternic a tămâie arsă.

Igor

An 297 după

Nașterea Fiului Omului

Autor: A. Bugnariu

(1) Anghelus Silesius – Aforism.