Scrisorile lui Igor – Întâi – Muții

Vremea e rece și spuza din aer vestește o noapte grea. Plecasem bine pregătit să înfrunt orice fel de piedică, mă îmbrăcasem potrivit și aveam la mine toate cele trebuincioase supraviețuirii în caz de rătăcire.

Drumul era dezăpezit, dar vântul îl mai acoperise pe ici colo făcând parcursul greoi pe alocuri. În timp ce merg, îmi scriu în suflet cuvintele, căci cine știe de voi mai ajunge să iau penelul în mână și vreo bucată de hârtie să pot să le aștern. Întâmplarea face că după mai bine de opt ore de mers, pe la ceasul patru al dimineții, am zărit o licărire care se mișca ritmic dreapta-stânga, parcă purtată de vânt să măsoare întunecimea fiecărei clipe. M-am dus spre ea sperând să dau de vreun tovarăș de drum. L-am găsit prăvălit, înghețat tun, cu o miră de sticlă în ochii albaștri șterși. Irisul lor înghețase ca o floare de cristal. Era trecut în cele veșnice. Vântul se întețise și vuia năpraznic.

L-am cercetat și mi-am tras de pe el blana de cerb, legându-mi-o la brâu strâns. Aici, legile lumii se scriu cu alte snoave. Am aprins făclia spiritului și l-am căutat pe cel mort. L-am găsit îngrozit și înfricoșat. Am destins trăirea morții sale și l-am sprijinit să se desprindă. Descătușat de teama trecerii, mi-a întins mâna și mi-a pus în palmă o piatră.

Apoi, și-a întors făptura și a pășit spre lumină. Pentru asta mă aflam în Taiga. În temple, mi-au căutat în fel și chip leac pentru nestatornicia mea, mi-au procopsit cazne fel și fel, sarcini care mai de care, de la grăjdar la bucătărit, de la sapă la curățat locurile de nevoi, de la scrib la sobar, numa’-numa’ să mă așez. Toate erau bune până seara, când o neliniște cumplită îmi cuprindea oasele și nu mă puteam liniști decât umblând, mergând și mergând, peste câmpuri, păduri, sate cât era noaptea de lungă. Marele Preot mă pedepsea aspru în fiecare nouă dimineață și vedeam în ochii lui regretul și durerea, dar canonicul celor Muți era de o strictețe greu de imaginat pentru cei de rând. Părăsirea spațiului monahal era unul din cele mai grele sacrilegii, căci cel ce ieșea desfăcea centura nevăzută ce ținea strânsă comunitatea templului și slăbea astfel forța întregii comunități. Marele Preot o deschidea și o închidea  de două ori pe an în momente precis alese și cu multă pregătire. Plecările mele îi tulburau pe Muți, căci fiecare era nevoit să-și întețească efortul interior și concentrarea să mă poată cuprinde și să extindă elasticitatea întregii centuri așa încât mereu să fiu în interiorul ei. Forța comunității era vădit slăbită și toate eforturile lor trebuiau răscumpărate. Eram nevoit să-i privez de toate muncile pământești, pentru că nu țineam cont de efortul lor spiritual și eram obligat să compensez în materie. Dintre toți, era unul singur care mă privea cu căldură și din ai cărui ochi radiau cerurile când mă vedea.

În mănăstire nu se vorbea, oamenii erau atât de strâns uniți în spirit încât nu era nevoie, vedeai în sufletul celuilalt ca într-o fântâniță limpede. Eram singurul încă tulbure, toate strădaniile de a-mi limpezi izvorul lăuntric se dovediră în zadar.

Bătrânul călugăr zăcea întins de mai bine de 4 ani. Când intrasem eu în schit, nu era conștient de sine, abia la un an se trezi, într-o noapte când pe fereastra odăii lui îmi găseam cale spre afară.

Muții aveau reguli nescrise, care pluteau în aer în jurul schitului ca un curent. Aceste reguli erau împletite cu rugăciuni străvechi și formau la un loc acea centură. Schitul nu avea garduri, nici porți, nefiind necesare. O decizie între ei avea aceeași valoare ca și un lucru concret; odată formată în spirit, era văzută de toți ceilalți și respectată.

Erai liber să intri, liber să stai, liber să decizi, dar această libertate o câștigai prin efort și prin devotament. Orice nou venit rămânea în schit șapte ani până să fie deschisă vederea lăuntrică și apoi putea pleca oricând se deschidea centura, deși nici unul nu a mai pleca odată intrat. Eu aveam patru ani și deja ieșisem din comunitatea mai mult decât toți Muții la un loc de când fusese creată mănăstirea.

Unul singur mă iubea pentru plecările mele. Toți îl onorau interior ca fiind Luntrașul. Era cel a cărui fereastră am vrut să o sar. El a fost singura voce lăuntrică pe care am auzit-o în toți acei ani: ”Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele. Păsările știu asta, oamenii nu”(1).

Îmi răsună și acum aceste cuvinte interior, ele sunt calea pe care-l găsesc când îl caut în spirit. De cum deschise ochii și mă zări, se lumină la față. Marele Preot petrecu luni în șir lângă bătrân și, pe măsură ce timpul trecea, părea că îmi acceptă făptura. Toate se schimbară când al șaptelea an de călugărie se apropie de sfârșit. Luntrașul mă chemă tainic în gând și cum era singurul pe care-l auzeam, am răspuns chemării și am venit în odaia lui.

”- Igor a sosit vremea!”, rosti cu glas tare și răspicat și mă zgudui din temelii, căci de șapte ani nu auzisem glas de om.

”- Între Lumină și Întuneric va fi călătoria ta! La poarta dintre lumi mereu vei sta! Făclie, pavăză și călăuză, asta-i menirea ta! Primește harul drumului, al călătorului, slujbaș al morții, slujbaș al vieții.”

Așa am sfârșit a mai hoinări oricum ș-am început a umbla cu rost. Bătrânul plecă cu luntre cu tot și mă lăsă să-mi fac singur luntrea mea. De atunci, s-au scurs douăzeci și unu de ani, eu aveam atunci douăzeci și unu.

Acum, îți dezvălui ție lucruri care n-au ajuns la urechile vreunui profan vreodată și trag nădejde că vei ști să prețuiești cele ce-ți aștern și vei păzi să n-ajungă în mâini nepotrivite.

Igor

An 296 după

Naștera Fiului Omului.

A. Bugnariu

1- Lucian Blaga citat.