Scrisorile lui Igor – A treia – Curva

Uneori drumurile mele ating marginea tărâmului alb. Taigaua. Aici în schimbătoarea față, nesfârșită de nămeți e ușor să te pierzi, dacă intri fără să-i cunoști ființa. Tumultul, liniștea, vijelia, urgiile și pacea ei toate vorbesc, iar tălmăcirea glasului nerostit a întinderii albe e cărarea aurită pe care poți păși oricând fără să greșești.

Vântul poartă în taiga nu doar mirosuri și nămeți, ci poartă curgeri de gânduri, de suspine și chiar curgeri de fapte. Stăteam așezat sub un cedru vechi și uscat când o astfel de miasma din vânt mi-a stârnit spiritul spre cercetare. Urmând nuanța mustindă de vinovăție și de durere, plină de murdăria folosirii trupului ca mijloc de plăcere carnală, mânjită de sudoare și dorință voluptoasă, am pătruns până-n ființa unei femei ce stătea strânsă cu genunchii la piept într-o cămară mica. M-a simțit în jurul ei și-a tresărit privind speriată împrejur. Ochii ei grei de păcat plângeau după izbăvire. Am pornit de îndată urmând curgerea trăită și-am mers până-n buză de taiga. Aici, la granița tărâmului meu, începeau primele așezări să se arate. De fel mă țineam departe de margini și de așezari, căci oamenii nu-s primitori cu cei ca mine. Lipsa de putere să înțeleagă felul nostru îi face să ne vadă ca pe niște daimoni. Se tem…și ne admiră în același timp. Venirea noastră îi tulbură fiind mereu semn de schimbare , semn de răsturnare de vremuri.

Satul din care vin eu era la fel de mărginaș taigalei. Când eram copilandru și vroiam să scap de câte una sau alta fugeam în Taiga. La marginea fiecărui sat era ridicată o movilă lungă, cam la 1 km de marginea satului înspre taiga, iar pe movilă sătenii înfigeau țăruși în formă de cruce pe care legau mătănii și cruciulițe să țină necuratul departe de așezământul lor. Nimeni din sat nu îndrăznea să treacă de movilă. Bătrânii satului băgau spaima în noi povestindu-ne de duhurile și de chinurile pe care le pricinuiesc celor ce se duc dincolo de movilă. Mă fascinau poveștile lor și până am atins zece primăveri n-am îndrăznit să mă apropiu, dar după o întâmplare mai stranie trăită la apropierea acestei vârste am început să-i simt chemarea. Se spune în bătrâni că Taigaua are spiritul ei vechi , de la începuturile lumii, spirit ce nu răspunde decât în fața lui Dumnezeu. Are legile lui proprii și nu-i chip să deslușești dacă-s îngerești sau drăcești, dacă-s cerești sau din iad. Tot bătrâni spun că acest spirit din fiece sat sau așezare în fiecare generație cheamă pe cineva , iar chemării acesteia nu-i poți pune potrivă nimic. Fiece parte din ființa ta începe să tremure de jindul acestei chemări. Am trait-o ani la rând, mâncându-mă până în măduva oaselor, asemenea cariilor într-un trunchi de copac. Singura stâmpărare era să-i pășesc pragul. Eliberarea era ca apa pentru un însetat, ca o coajă de pâine după zile întregi de foame, ca un foc plăpând după nopți lungi de îngheț și frig.

Neastâmpărul meu tata l-a mirosit devreme, dar speră că mă voi domoli. După prima ieșire în Taiga știu însă că nu va fi chip să mă mai poată opri. Apropierea de oricare sat, îmi amintea mereu de vremurile acelea și îmi ridica în suflet toate întâlnirile pe care acest tărâm alb le scosese înaintea mea în copilărie.

Mirosul femeii devenea tot mai pregnant , viscolul se întețise iar nămeții se mișcau aspru și iute. Când m-am apropiat de movilă clopotele mici și crucile sunau lovindu-se unele de altele și-i țineau armonie vântului care părea întărâtat și mai abitir de zgomotele lor. Pe mătăniile și crucile din movilă oamenii se rugau sincer. Când le pregăteau posteau 40 de zile și se rugau fără încetare. Din fiecare mătanie și cruce rugăciunile se ridicau ca fuioarele de fum de tămâie luminând noaptea. Știam că mă apropiu de sat de la câțiva km depărtare după lumina și parfumul lor. Mireasma femeii în mod neobișnuit trecea prin ele fără să se schimbe și fără să le scadă tăria. Asta mă făcu să privesc chemarea ei ca una aparte. De obicei această barieră de rugă nu lasă să treacă nimic dintr-o parte în alta , având rost de zid. Câteodată însă erau lucruri care puteau străpunge sau cum era cu această chemare să treacă fără opreliști. Asta e întodeauna lucrare cel puțin îngerească. Sufletul omului lasă urme în lume în toate planurile ei. Cele ce dăinuie în suflet suficient de lung se transformă în chemări și interese, dorinți, năzuințe. Acestea dacă-s hrănite cu fapte încep să modeleze curgerile vitale și dacă-s transformate în obișnuințe pot să ajungă să schimbe până și lutul trupului înobilându-l sau degradându-l. Când trăiește lucruri adânci, când se coboară până la miezul său lăuntric și se scutură, se nasc forme noi care se mișcă în toată lumea, până găsesc pe cineva copt pentru a le putea tălmăci. Mie îmi era poarta deschisă spre ele prin miros în mod special. El deschidea ușa direct spre contemplarea și văzul în spirit.

Când m-am apropiat de movilă am simțit în juru-mi strecurându-se un iz acrișor și penetrant de blană. Câteva siluete iuți se mișcau repede ca stihiile, ochii strălucitori erau singurele părți ce le trăda prezența. Până la movilă mai aveam câteva sute de metri și presimțirea îmi spunea că nu voi ajunge dacă încerc să scap de confruntare așa. Mi-am desenat un cerc cu toiagul în omăt, m-am așezat cu picioarele ușor desfăcute și m-am cabrat pentru apărare. Am închis ochii și am deschis percepția sufletească. Făptura lor spirituală se revelă de îndată și vedeam în curgerile lor vitale cum se unduie căpătând iuțeală spre mine. Veneau din cinci direcții deodată și șerpuind pe nămeți se porniră în goană spre mine. Am ridicat toiagul ș-am început să rostesc lăuntric numele lor nerostite. Mârâitul a devenit horcăială și am simțit primul salt spre gâtul meu , m-am ferit izbind lupul peste bot frângându-i falca. Următorul se năpusti năprasnic spre pântecul meu și-n același timp altul sari spre braț. Am lovit cu putere în jos despicând falca de sus de cea de jos a unuia iar pe celalalt l-am prins cu mâna de gâtlej în zbor proiectându-l peste mine departe. Ceilalți doi au sărit și ei deodată unul din față și celălalt din spate. Întorcându-mă pe un picior l-am pleznit pe cel din spate într-o parte a capului scoțându-i ochiul, însă întoarcerea m-a deschis pe partea dreaptă sub braț, iar micul răgaz fu destul ca lupul să prindă zdravăn laterala mea cu toată gura trântindu-mă jos. Până să apuce să-mi zbrobească coastele în strângerea tare ca de fier  a dinților săi , îi eviscerasem deja abdomenul și cu mațele prelinse se luptă clipe bune până să-mi dea drumul. Avea să mă doară o vreme încetineala mea de a mă întoarce, pe care lupul a folosit-o deplin.

Atât de aproape de așezări lupii negri veneau foarte rar, iar pe om îl atacau pentru un singur lucru, să-l omoare. Liniștea lăsată după această întâlnire îmi pregăti sufletul pentru ce urma să întâlnesc. Cu lupii m-am întâlnit până acum în trei rânduri. Era prima data când m-au atacat. Le-am mulțumit pentru jertfă, am luat trupurile celor 4 cu mine trecând dincolo de movilă. Când am intrat în sat aveam pe umeri cinci capete dintre care doar unul al meu. Ea aproape de răsărit și în crepusculul lung oamenii abia dezmeticiți din noapte o rupseră la fugă închizând obloanele când mă văzură pe ulița lor. Am ajuns la poarta bordelului ș-am lăsat leșurile lupilor să atârne cu capetele spre drum, ș-am intrat. Duhneam ca o fiară sălbatică și șiroiam de sângele lor și al meu pe toate părțile. Patroana locului se albi la chip și se lăsă pe marginea divanului când mă zări intrând pe ușă.

– Unde este Ana? am întrebat scurt. Îmi arătă cu mâna tremurândă spre una din uși. M-am apropiat de ușă ș-am intrat pășind încet. Dormea adânc, mireasma din taiga și ea aveau aceeași fătură. M-am așezat ș-am început să cânt unul din psalmii de laudă. Înaintea ochilor spiritului vedeam pe unde umblă în noapte, iar îmbrăcămintea sa sufletească se deschise dezvăluindu-se întâi în forma ei exterioară , cea pe care o arăta lumii, inflamată de o falsă bunătate cu un zâmbet mereu prezent și forțat, căutând confirmarea, recunoașterea , validarea, adorația și fiind disponibilă pentru orice pentru a le avea. În forma sa lăuntrică nevăzută decât de ea , era  mohorâtă și adânc tristă. Era asemeni unei haine care pe față era o splendidă rochie sclipitoare dar pe dos o zdreanță răpciugoasă și ruptă. Privind o vreme la cele două fețe începu să se preschimbe și înaintea mea se revelă pe de-o parte dublul său luminous , egoist, radiant ca o prințesă perfecta iar pe de altă parte umbra sa întunecată, care luă forma unui copil închis într-o cușcă de fier. Pe cele două le-am legat cu putere una de alta și deodată se revărsară mii de păcate ca șerpi ieșind de peste tot încolăcindu-se năpustindu-se asupra mea din toate părțile. Ana se zvârcolea toată în pat zbierând și gemând , începu să-și zmulgă hainele și se uită spre mine cu toată ura pe care și-o purta sieși. Spumegându-se la gură și îmbrobodită în traspirații reci se zbătea fără conștiență. Mi-am așezat mâna pe fruntea ei.

Mă zvârli de perete și sari gata să mă sfâșie cu dinții , atunci… Hristos o apucă de mână și-o întrebă:

” – Ano? Te judecă cineva aici? Mergi și nu mai întina Dumnezeul din tine.”

Cuvintele o zguduiră atât de tare că m-am temut că se va desprinde de trup. Dar lumina Lui Caldă o învălui și o vindecă. Începu să plângă.

Fără El, fără lacrimi și fără suspine …mâine s-ar fi sinucis.

Igor

An 298 după

Nașterea Fiului Omului

Autor: A. Bugnariu