Scrisorile lui Igor – A patra – Gongul

Muzica e o tainică făptură. Deschide ochii sufletului și-i lasă să privească în dumnezeire. Prin ea, poți să vezi înăuntrul Domnului. Întâia oară am auzit-o când aveam 17 ani, neastâmpărat cum eram, m-am ascuns în tufele din spatele casei unei babe foarte temută în sate, pe o întindere de câțiva zeci de kilometri. Nu știa nimeni de când venise în sat și nici de unde. Întreaga mea copilărie m-am ferit și am fost atras de această femeie. Umbla adusă de spate cu un lemn negru și lucios pentru sprijin. Era curată și atent așezată în hainele complet negre, cu năframa legată sub barbă într o parte, mirosind mereu ca un braț de fân proaspăt și înflorat. Chipul ei, brăzdat adânc de vreme, obrajii luminoși și ochii negri sticleau proaspeți și vii. Câte zile… m am dus eu, privind-o de departe, iar ea mergând agale, mereu spre treburile sale. Nimeni nu știa din ce trăiește și cum își câștiga bucatele, cu toții însă o văzuseră cel puțin o dată cu desaga plină venind, dar de unde, nu poate spune nimeni… În sat nu ieșea niciodată să își caute de muncă ori hrană la cineva, ieșea duminica și joia așa cum soarele răsare zi de zi. Cât am fost mic nu am îndrăznit să mă apropii, dar pe măsură ce am crescut am venit tot mai mult către curtea și casa ei. Într-o zi m-am apropiat de gard căutând să străpung cu privirea dincolo de perdeaua ferestrei, dar nu am putut vedea decât broderia de borangic care lucea parcă vie peste marginea geamului. Nu am băgat de seamă și m-am lăsat peste gard aproape cu totul, absorbit de curiozitatea mea.

”- Buna cuviință și dreapta lăuntricie spun că e neobrăzare ceea ce faci tu tinere flăcău!”

M-am prăbușit peste gard umplându-mi-se gura de pământul reavăn al mușuroiului în care am ajuns, ca un gură cască neaoș. Nu am îndrăznit să ridic capul din pământ să o privesc, eram roșu ca macii de vară de rușine.

”- Bine măcar că în sufletul tău se vede culoarea rușinii, poate că nu ești cu totul pierdut în neobrăzare!„

Inima mea era asemeni unui lup flămând alergând după pradă.

”- La ușa mea tinere Igor bați numai dacă ai temei strașnic, altfel nu-mi risipi vremea și nu-mi călca grădina.”

Auzind-mi numele, m-am trezit parcă din vis, am ridicat capul și cu ochii mari de mirare m-am uitat în ai săi. Niciodată nu voi uita cerul din ochii ei, când i-am întâlnit privirea, parcă ceva deschise bolta nopții senine și plină de stele înăuntrul ei. Pacea și adâncimea lor avea mireasmă de chiparos.

”- Caută-ți rost!”

A intrat în casă, căci venise din spatele meu, iar eu din ziua aceea nu am putut să mă opresc a veni măcar o dată zilnic lângă gardul ei. Am venit și iar am venit… Toate acestea s-au întâmplat când împlinisem 14 ani. Trei ani lungi în care am venit zi de zi în același loc, purtând cu mine întrebarea:

”- Ce înseamnă oare temei strașnic? Ce o fi vrând să spună și cum găsesc eu așa ceva? Ce este un temei strașnic?„

Când se făcu al treilea an, am ajuns iarăși aproape de casa ei așa cum mă învățasem să fac zilnic, însă contrar obiceiului de până atunci, de a merge pe lângă gardul casei, ceva mă îmboldi să o cotesc prin spatele casei prin desiș. Fără să bag de seamă, am călcat pe o lespede de piatră, care de cum am pus piciorul pe ea s-a răsucit și am căzut în gol într un hău adânc izbindu-mă cu putere de niște gonguri mari, care la rândul lor se loviră de altele. Sunetul reverberă parcă într-un ecou infinit și colorat în felurite nuanțe sonore. Am rămas lipit de podea cu capul zvâcnind de durere, dar cu pieptul umplut de o muzică cum nu auzisem niciodată până atunci. Nu știu cât a trecut până când celălalt capăt al încăperii a început să se lumineze blând cu un opaiț. Atunci am zărit-o pe Baba Iaga întâia oară în lumină. M-am cutremurat, căci chipul său se preschimbase într-o arătare de fiară, cu ochii ce scăpărau parcă aprinși în flăcări. Mi se uscat gâtul dintr-o dată și am rămas fără glas. Se apropie până când opaițul îmi lumină întreaga ființă și se opri cu el la o respirație de ochii mei. Timpul încremenise de tot, dacă nu era flăcăruia care să pâlpâie din când în când aș fi jurat că sunt mort. M-a sfredelit cu ochii adânc și am simțit deodată cum îmi sfârtecă fiecare cotlon lăuntric. În oase simțeam cum mă golesc de mine și ceva mă rade pe interior, așa cum razi o cratiță de mămăliga uscată pe ea. A scos tot și apoi a ieșit din mine strângând deodată ceva în pumn, revenise înapoi la arătarea ei pe care o știam. Am priceput acum de ce toată lumea se temea de ea…

M-a privit o vreme uitându-se în jurul meu ca și când privea ceva ce eu nu vedeam, apoi mi-a făcut semn cu opaițul, s-a întrors și a pornit spre locul de unde venise. În încăpere ridicându-mă am văzut la lumina pală a flăcării în dreapta și în stânga rânduri nesfârșite de gonguri, iar liniștea făcea să se audă răsunetul plin, bogat sau stins al câte unuia care suna. Era o muzică neîntreruptă…

Nici n-am apucat să gândesc întrebarea, că îmi și răspunse:

„- Igor, fiece om are gongul lui. Cântă de două ori pe pământ, odată când omul vine și apoi când pleacă. De la viață la viață, gongului îi mai apare un cerc și pe măsură ce crește, devine tot mai larg și mai cuprinzător, putând să susțină tot mai ample armoniile Cerului.”

Baba știa fiecare gong, fiecare sunet…Urcând pe niște trepte înguste, mă scoase afară pe lânga prispa casei. Cu pumnul strâns învârti mâna de trei ori după rotundul soarelui și mă izbi puternic în urmărul drept, bolborosind niște cuvinte neînțelese. O arsură ca de fier încins îmi sfârâi pielea și pe mână îmi apăru un cerc cu un punct în mijloc. Ardea.

Privindu-mă în ochi îmi spuse:

„ – Are să te doară când ai să-ți rătăcești drumul și când ai să-i întâlnești pe cei închiși.” S-a întors și s-a făcut nevăzută în casă. Am plecat cu pieptul vibrând de muzică, cu oasele parcă întoarse pe dos și cu fierbințeala arsurii de pe mână zvâcnid. Al cui gong l-am lovit căzând ?…

Cutreierând taigaua cu vântul plesnindu-mă în față, umărul drept începu să mă ardă și după mulți ani amintirea Babei îmi veni în fața sufletului. Odată cu arsura, un miros florat de izmă și cicoare se ridică ușor. Urmându-l treptat m-am apropiat ușor de ea. Stătea chircită pe o movilă și se ținea strâns de genunchi. Când m-a simțit, a ridicat deodată, un zid de jur împrejurul său în care s-a închis. Privirea cu ochii lăuntrici nu putea trece de zid, iar semnul de pe umăr ardea ca jarul încins. Era întâia dată când am înțeles ce zisese Iaga despre cei închiși. Durerea aduse cu ea răsunetul gongului său de plecare pe care ea refuza să-l asculte. I-am dat glas cântecului și zidul a început să se sfarme. Ea se sperie atât de tare încât ridică încă două rânduri de zid în spatele primului care se sfărma. Arșița semnului îmi cuprinse tot brațul și pieptul, broboade de sudoare înghețau ieșind din blănurile mele și se topeau iar, cu căldura ce radia. Am căutat mișcându-mă interior, octava acelui sunet și le-am cântat armonic și zidurile s-au spulberat, iar dintre ele, ea a sărit pe mine cu mâinile făcute gheare și a început să mă muște și să mă zgârie urlând ca o sălbăticiune. Omul din ea era înghițit de furie, închisă în ea, neputând să iasă. Am cântat de pe sunetul ei un cânt de dor, trecând ușor spre întrebare și încet, încet spre cântec de leagăn. Gongul său se auzi vibrând peste ea… se deschise spre sunetul lui și se lăsă purtată pe partea cealaltă.

Furia o închise în sine. Deși, murise de mai bine de 3 ani, nu putu-se pleca și ardea în furia pe care o hrănise pe pământ.

Igor

An 298 după

Autor: A. Bugnariu