Scrisorile lui Igor – A doua – Arcașul

Țeserea nevăzută a lumii se desface în fața ochilor ce au învățat să nu mai plângă. Cântecul sfânt al spiritului se deschide urechii ce a devenit tăcere.

Omătul aspru scrâșnea sub pasul meu îndurându-mă cu zgomot. Noaptea e vremea favorită a pribegiei mele prin taiga. Mii de hectare întregi  de tăcere, mii de hectare întregi de liniște. Când am plecat să-mi împlinesc menirea dintre cei Muți știam că însăși libertatea asta este închisoarea mea.

Ei, Muții erau liberi de plecare, pentru ei ea nu mai exista. Eu sunt liber să plec și astfel subjugat libertății, sclav al ei pentru tot restul vieții mele. Nestatornicia mea mi-a adus această libertate. Din ea nu puteam ieși. Bătrânul știu că singura cale să-mi prindă sufletul într-un punct fix era să-mi dea deplina mobilitate a acestui punct. M-a făcut însuși punctul și m-a centrat în el pentru eternitate , lăsându-mi liberă mișcarea în toate părțile. Așa eram mereu în liniște și mereu în centru , dar în plină mișcare niciodată pe loc.

”Dumnezeu este o sferă cu centrul pretutindeni și periferia nicăieri.”  (1)

Îmi răsună lăuntric ca un clopot aceste vorbe ale sale. Sunt ca o centură de foc în ființa mea care se învârte mereu și mereu. Pășind am simțit un iz de cedru proaspăt. Cei mai apropiați arbori erau la vreme de câteva ceasuri de mers și totuși mirosul era clar de parcă acum aș fi crestat coaja unuia dintre ei. M-am oprit și-am închis ochii. M-am ridicat cu trezie în spirit, iar mirosul începu să se schimbe în miros de tămâie arsă. Mirosul în taiga e un lucru rar și are întodeauna două valențe, ori e născut de taiga, ori e născut de cele nevăzute din taiga. Mirosurile  acestui tărâm sunt plăpânde, arar ajung să fie înțepătoare sau tari. Cele de spirit, însă ard cu tărie și le simți lăuntric zile în șir. M-am așezat și-am lăsat să se ridice cu el odată și cele nevăzute în fața ochiului sufletului. Negurile nopții au început să se miște și ele treptat , s-a desfăcut limpede ținutul rece al nordului. Între munții vechi pe puntea Vegherii se pregătea să treacă cineva. Am simțit o apăsare în inimă, ceva mă strângea de piept. Pacea și curajul ce m-au umplut erau tublurate adânc de o îndoială, o neîncredere. În nord trăiesc Hiperboreeni, vederea lor în spirit e veche din vremurile dinainte de marea plângere a Cerului. Puntea lor e înaintea perdelei străvezii. Aici fiecare an poți să privești peste vremi înainte sau înapoi. Această perdea curgea acum în fața ochilor mei lăuntrici și deodată din stâncă ieși un bărbat a cărui trăire o aveam cu totul în mine. Perdeaua străvezie se coloră ușor și pal într-un rozaliu cald, ca floarea de piersic primăvara, despicându-se în două. Pe fâșia roșiatică se deschise vederea în vreme și am putut trăi zguduitoarea clipă a Golgotei. Pieptul mi se umplu de o fierbințeală ce mă lăsă fără aer, palmele începură să-mi sfârâie de arsură și tălpile ardeau de durere. Vuia cerul și pământul, din adâncuri se zvârcoleau făpturi de fel și chip, apucau oamenii și-i luau în stăpânire urlând prin ei la cel pironit. Fiare și bestii se năpusteau una după alta către Lumina Spiritului Său și ardeau horcâind în tăria Lui.

”Eli!, Eli Lamah Sabactani!…”

Se auzi deodată răsunând în toată lumea ca o piatră aruncată pe fața lucie și nemișcată a lacului. Valuri întregi de păcate toate se ridicară și pătrunseră cu totul Ființa lui Hristos, părea că Lumina Sa a fost înghițită de noapte , sclipirea ochilor Săi se stinse și capul căzu cu coroana de Spini așezată.Sulița străpunse coastele și șiroiul de sânge începu să se prelingă încet pe trup. Ca muget de hoarde sălbatice începu vântul să vuiască și să urle. Pământul își cutremură toată făptura sub greutatea clipei, crăpându-se și mișcându-se în toate părțile. Catapeteasma templului se sfâșie de sus până jos, iar cerul înegurat se întunecă odată cu soarele a cărui față fu acoperită de Lună. Ca sângele se coloră tot aerul când luna deschise iar drumul soarelui. În lumina roșie demoni , strigoi, stihii și făpturi necurate , toate fură dezvăluite, hrănindu-se, apucând hulpave sufletele oamenilor, unii erau smulși de ochi, alții erau smulți de mațe , altora le erau smulse mădularele poftei și plăcerii. Sclavi biciuiți ai dorinței stăteau înaintea cornutului stăpân , urlând cu mâinile întinse pentru un strop de plăcere, Desfrâul se năpustea.

Invidia aprindea suflete pe rugu-i ca surcelele uscare , ardeau consumându-și făptura până la praf. Umpluți de mândrie se înălțau unii călcând peste ceilalți umplându-se de mreaja preamultului lor, ucigând orice doar să iasă întâi, mai sus , preaînalți, preaslăviți.

Lacomi alții se hrăneau nesătui , iar din ei curgeau afară preaplinul revărsându-se în jur cu dohori stricate. Hulpavi înghițeau fără aer orice le ieșea în cale. Pe bărbii și pe mâini se prelingea zăftos seul lăcomiei strigând nesătui: – Mai mult! Mai Mult!

Purtați pe spinări de făpturi fără cap, grași și prea plini, avarii adunau sac după sac și când spinările nu mai puteau, îi scăpau ca tot ele să-i sfârtece cu brațele în bucăți, iar apoi s-o ia iarăși de la capăt.

Plini de mânie o altă cohortă mistuiau prin foc și prin tăișuri orice le ieșea în cale, răzbunarea revărsa prin privire ca o otravă topind orice făptură. Ea, Mănia însăși îi devora din mațe mâncându-le puterea. Mistuiau totul să stingă setea de răzbunare din gâtlejele uscate și arse. Guri fără buze , ochi fără sprâncene, mâini fără unghii. Copiii mâniei.

Lungiți într-o lungă nepăsare leneșii se văietau de lene, strigau după neviață, strigau după nemișcare, nedorință, după delăsare, strigau după liniște și după zgomot. Nimic nu-i putea mișca, nimic nu-i putea atinge.

Pe arșița nestinsă, ca pe cărbuni încinși tălpile Hristosului pășeau parcă pe apă. Lumina blândă a făpturii Sale radia caldă răcoare. Veneau cu miile , veneau cu sutele de mii, veneau din vieți demulte să-i atingă, să-i vadă, să-i sărute. În iad se făcu Biserică și Templu. Preot era însăși Hristos. Șezând între toți îi cunoștea și-i izbăvea pe fiecare-n parte. Ceruri de Îngeri , Arhangheli și Arhai deschiseră porțile să-i lege în Lege pe cei izbăviți. Urcau în lumină cu haină nouă, urcau în tainică smerenie învăluiți.

Am zăcut zile în șir, viscolul m-a acoperit și vuietul din taiga purta curgerea mea de viață tot mai slabă până în mănăstire. Muții legați fiind de făptura mea viețuiră toate acestea și cu obrajii șiroinzi îmi trimiseră fiecare câte un gând viu să mă hrănească și să mă întărească.

Puterea lor se revărsă în mine și m-am putut ridica încălzit de curgerea de viață adusă de aceste gânduri. Lângă mine în omăt era căzut un tânăr arcaș, mirosea puternic a tămâie arsă.

Igor

An 297 după

Nașterea Fiului Omului

Autor: A. Bugnariu

(1) Anghelus Silesius – Aforism.