La moară

Era în vara lui 1946, trecuse războiul și ce lăsase în urmă era pustiire și dezolare. Oriunde priveai erau dărâmături și moloz. Din vechea lume rămăsese doar o palidă amintire. Tot ce aduse războiul înecă complet orice năzuință de a mai putea vrodată să fie  ceea ce a fost.

Tata era locotenent, murise pe frontul de est, iar mama se îndârji întratât încât părea că-i o stâncă vie. Înainte de război am dus o viață îndestulată, tata era mereu plecat cu treburi la ministerul apărării și venea doar rar pe acasă. Toate erau în grija mamei. Bunicul din partea tatei era nobil, familia noastră deținea jumătate din pământurile din Sardinia. Asemeni tatei, avuse o carieră militară și se stinse veteran al primului război. Bunica ca și mama purtase pe umeri întreaga povară a casei și a pământurilor. Dacă n-ar fi fost țintuită la pat de boală, probabil și acum încă ar fi dus în cârcă toată moșia.

Autoritatea tatei și a bunicului era una aspră, aproape totalitară, nu încăpea nicăieri nici urmă de discuție. Un lucru spus devenea imediat lege și era indiscutabil. Bunica îi era complet devotată soțului ei și ceea ce era stabilit devenea lucru de făcut fără vreo nevoie de a răspunde sau hotărî altfel. Nicăieri nu era neglijată decizia lui. Oamenii din moșie rare ori îndrăzneau măcar să facă vreo aluzie legată de modul de administrare sau de reguli. Când se întâmpla se termina cu multă durere. Bunicul își câștigase numele de contele”Bici”, obișnuia să pedepsească nesupunerea cu biciul. În tinerețea sa reușise să despoaie carnea de pe picioarele unuia care-l furase, până când îi sfărmă oasele cu biciul. Bietul luase o litră de făină în plus față de rație și a plătit scump pentru asta. Rămăse toată viața în scaun. Ecourile autorității bunicului ajunseră până departe dincolo de hotarele moșiei. Pe tata l-a crescut în același spirit, dar cu mine ceva în el se schimbă. Niciodată în preajma mea nu putea să fie crud sau nemilos. Asta îl speria atât de tare încât evita să vină sau să mă primească prea des.

Tata îmi povestea uneori că ceea ce se întâmplă când mă ia în brațe este ca și când s-ar dezbrăca de haine și de arme și ar sta gol în fața lumii întregi.

Mama spre deosebire de bunica a fost o răzvrătită, mereu era cu tata în conflict. Se certau de la orice, oricând, oricum. Orice cuvânt al lui pornea un adevărat război. Părul ei roșcat și ochii verzi se înflăcărau de parcă era jăratec și nu-și lăsa punctul de vedere pentru nimic în lume.

”- Stăpâna mea sunt eu! Nu tu! Peste mine nici Dumnezeu n-are putere! Iar dacă are și nu știu să vină să-mi arate!”

Tata turba, dar o iubea atât de mult încât nu a putut niciodată să se impună cu forța. Mama a făcut altfel decât bunica. Dacă tata nu-i asculta punctul de vedere în cele administrative, îl lăsa să-și manifeste cerințele și apoi fără să dea vro explicație sau să ceară vreun acord, făcea cum considera ea. Încet oamenii au început să îndrăznească și să devină mai încrezători în a vorbi liber și deschis.

Într-o zi trecusem pe lângă moara din sat și zări părul mamei printr-o crăpătură de la obloane. M-am apropiat și m-am urcat în picioare pe un butoi de apă să pot să privesc pe fereastra mare. Atunci am auzit o poveste aparte…

” – Dacă lumea s-ar construi pe alte valori și pe alte temelii am avea cu toții o altfel de viață.

– Dar ceea ce propui este nebunie! Cum poți gândi că Franco grăjdarul poate conduce alături de contesa sau mai rău alături de prea înaltul Pius al XII – lea , al nostru Papă? Ceea ce îți scapă din vedere este că, celui despre care îți vorbesc îi lipsesc nu doar educația și erudiția ci însăși capacitățile de judecată și de putiință lăuntrică de a înțelege lumea. Cum ar putea el cârmui când nici măcar pe sine nu-i în stare să se conducă?

– Aici atingi un punct sensibil și trebuie clarificat neapărat dacă e să putem discuta cu temei mai departe. Întâi hai reflectăm să răspundem la următoarea întrebare:

Suntem oare toți egali?

– În nici un fel niciodată! Oricare dintre noi poate să vadă limpede că asta este cu neputiință. Eu sunt bărbat, contesa e femeie, la fel și Aurora din dreapta ta, asta doar și ne separă. Suntem în imposibilitate de a cântări.

– Cum îndrăznești! Zise Aurora.

– Martin!?  nu se cuvine nici măcar pentru felul meu liber de a gândi…continua contesa.

– Eu nu văd rostul acestei dezbateri, nu mai are sens! Cu astfel de gânduri e clar ce urmărește!

-Stați și lăsați omul să termine ce are de spus, să vedem unde duce. Senzația mea este că tinerețea sufletelor voastre înflăcărate de schimbare a fost aprinsă prea repede în vâlvâtaie, fără să fi primit cu totul ceea ce mintea acestui tânăr are cuprins în ea.

Cel care vorbise era Zambretti morarul moșiei. El fu primul care în zburdalnicul meu joc, mă privea fără să spună ceva și în ale cărui brațe m-am aruncat bucurându-mă de cea mai plină de căldură inimă din câte mi-a fost dat să cunosc.

– Bine moșule pentru vârsta dumitale să zicem că facem o concesie, dar e deja pornită nebunia chiar dacă o lăsăm nu înseamnă că o vom și înghiți.

– Cum spuneam, oamenii nu-s egali. Oricât am vrea să fie altfel lucrurile se prezintă înaintea ochilor așa cum sunt, iar cel care refuză să le vadă este pe departe naiv. Aurora este nepoată de contesă, contesa, să îmi fie cu iertare, este mai în vârstă decât ea, ambele sunt femei și ceilalți bărbați. Contesa are o fiică, iar Aurora nu, iar experiența și drumul vieții sale o face să îi fie acesteia cu mult superioară. Chiar dacă este posibiltatea ca una să o ajungă pe cealaltă ipotetic, acesta posibilitate este ca și paradoxul matematic al întrecerii dintre broasca țestoasă și iepurele care deși merge mai repede ca broasca matematic nu o poate ajunge niciodată. Practic lucrurile nu stau niciodată așa, căci este imposibil să ajungem la același punct. Egalitatea este o iluzie. Acesta fiind și motivul pentru care configurarea vieții după acest principiu al egalității, n-ar aduce decât prejudiciu tuturor. E ca și cum dintr-o data toate florile pământului ar fi dintr-o data una în toate fără nici o posibilitate de diversitate. Sunt unele idei care circulă în mințile oamenilor slabi de înger care pretind că toți ar trebui să fim egali în toate și că toate ar trebui să fie commune tuturor și nimeni să nu dețină nimic, ci la un loc toți să aibă tot. Bineînțeles că pentru cei neavuți, majoritatea de altfel, astfel de gânduri sună a paradis, dar pentru cei ce acum au este un adevărat iad. Trecând însă de acest aspect al câștigului unora și al pierderii altora am ajunge la o situație absolut utopică. Toți să decidă pentru toate și toți să aibă pe toate. Pentru așa ceva ar trebui însă ca toți să poată pe toate și să știe toate așa încât niciunuia să nu-i lipsească nici o perspectivă și nici un fel de îndoială să nu se nască în clipa unei hotărâri. O astfel de lume nu poate exista căci în sine contravine și contrazice lumea în esența sa.

– Tinere Martin, dacă egalitatea este o iluzie, înseamnă că este imposibil ca vreodată să se poată cântări două lucruri cu aceeași greutate. Tot ceea ce măsurăm este fals în sine, sau…?

– Maestre Zambretti, să nu amestecăm lucrurile între ele. O piatră și altă piatră pot fi egale, așa cum o cană și altă cană pot măsura același lucru dar asta nu poate fi privită ca punct de perspectivă valid dacă vorbim de egalitatea umană. Nici la planta măcar sau la animal nu o putem aplica , căci condițiile și felul de a fi al fiecăreia face din acest lucru ceva imposibil.

– Există totuși un loc tinere Martin în fața căruia suntem totuși cu toții egali…spuse mama privindu-l.

– Anume?

– Moartea.

Se lăsă o tăcere în încăpere care se umplu de imagini și de trăiri, aerul începu să se densifice iar în fața ochilor mei se revărsau râurile sufletești ale celor din încăpere. Culorile și formele lor făceau ca ceea ce până atunci era o vâlvătaie de flăcări și străluciri, acum să se ascută ca și spinii unui ciuline. Aerul se răci deodată și un suflu plin de fior îi străbătu pe toți.

Am avut imaginea unei lumi dincolo de cea sufletească cu care mă obișnuisem și de care nu puteam să vorbesc cu nimeni înafară de morar. El părea că simte ceea ce spun, mereu a tăcut și m-a ascultat. Acum însă văzusem o altă parte a lumii. Dincolo de voalulul și culorile vii ale vieții sufletești se înfiripă treptat o lume cu totul aparte, clară, distantă și întrețesută în același timp celorlalte. Lega într-un mod fin ca o mătase fiecare om de fiecare om și vibra schimbându-și structura cu fiecare nouă valență sau configurație sufletească, păstrându-și în același timp substanța sa neschimbată.

Pe aceste fire se sprijineau curgerile de viață și vedeam cum în jurul oricărei plante o altă configurație nouă a acesteia se structurează, iar vitalitatea pur și simplu trage material după sine și o așează în această configurație crescând-o să reveleze vizibil în mii de forme această structură unică și universală. Rând pe rând în fața mea au apărut una după alta configurațiile fiecărui tip de animal în parte. Toate erau cu aceeași greutate în raporturile lor configurative, ursul și iepurele stăteau la un loc, leul și mielul la fel. Privind spre grupul din moară mă izbi puternic o imagine a fiecărei configurații individuale în parte. Nici unul nu era egal cu nici unul, fiecare era o configurație spirituală unică. În același timp toți erau egali în privința structurii legice care îi susținea. Legea spiritului era aceeași pentru toți și toate. Toate până la om o revelau parțial, dar omul era una și aceeași cu ea.

Am văzut o lume în care fiecare om avea loc și putere și libertate să fie. O lume în care toate felurile lui de a fi sau care ar putea să fie încăpeu deodată, el cel de acum fiind un moment al unei vaste lumi. O cristalizare ca un clipit de ochi al unei lumi nesfârșite. Deodată îngustimea și nimicnicia lui Franco grăjdarul era o răsturnare a măreției de care era plin dar care rămânea ascunsă văzului. Feminitatea Aurorei dădea valențele de echilibru masculinității sale lăuntrice. Morarul mă zări în fereastră iar în ochii lui vedenia mea și a lui se întâlniră. Amândoi știam. Egalitatea este în fața legii, în fața legii spiritului suntem toți egali.

Autor: A. Bugnariu