În familie, prin educație și prin configurația etnică, socială și culturală suntem introduși treptat, pe măsură ce creștem, în viața sufletesc spirituală care este cultivată în locul unde trăim. Indiferent de locul în lume unde ne aflăm la momentul nașterii sau de poporul în care ne naștem, de rasa sau etnia din care provenim, întâlnim realitatea pământească pe mai multe straturi.
Postul înțeles într-un mod just este o concentrare și o direcționare a vieții personale spre un țel de natură spirituală astfel încât să poată să dezvolte în noi o legătură mai profundă cu realități care, în viața noastră cotidiană, au tendința să se desfășoare pe fundal și să devină din acest motiv mai puțin importante.
Zgomotul cadențat al roților de tren făcea în noapte ca timpul să capete o măsură parcă infinită, neschimbată, ale cărei nuanțe nu se modifică nicicând și doar răcnetul prelung și tare al locomotivei face ca totul să iasă din senzația de încremenire ritmică.
Muzica e o tainică făptură. Deschide ochii sufletului și-i lasă să privească în dumnezeire. Prin ea, poți să vezi înăuntrul Domnului. Întâia oară am auzit-o când aveam 17 ani, neastâmpărat cum eram, m-am ascuns în tufele din spatele casei unei babe foarte temută în sate, pe o întindere de câțiva zeci de kilometri.
Era în vara lui 1946, trecuse războiul și ce lăsase în urmă era pustiire și dezolare. Oriunde priveai erau dărâmături și moloz. Din vechea lume rămăsese doar o palidă amintire. Tot ce aduse războiul înecă complet orice năzuință de a mai putea vrodată să fie ceea ce a fost.
Uneori drumurile mele ating marginea tărâmului alb. Taigaua. Aici în schimbătoarea față, nesfârșită de nămeți e ușor să te pierzi, dacă intri fără să-i cunoști ființa. Tumultul, liniștea, vijelia, urgiile și pacea ei toate vorbesc, iar tălmăcirea glasului nerostit a întinderii albe e cărarea aurită pe care poți păși oricând fără să greșești.
Țeserea nevăzută a lumii se desface în fața ochilor ce au învățat să nu mai plângă. Cântecul sfânt al spiritului se deschide urechii ce a devenit tăcere.
Omătul aspru scrâșnea sub pasul meu îndurându-mă cu zgomot. Noaptea e vremea favorite a pribegiei mele prin taiga. Mii de hectare întregi de tăcere, mii de hectare întregi de liniște. Când am plecat să-mi împlinesc menirea dintre cei Muți știam că însăși libertatea asta este închisoarea mea.
Vremea e rece și spuza din aer vestește o noapte grea. Plecasem bine pregătit să înfrunt orice fel de piedică, mă îmbrăcasem potrivit și aveam la mine toate cele trebuincioase supraviețuirii în caz de rătăcire….
Odată demult când vântul încă își mai arăta fața oamenilor și apele vorbeau spunând poveștile drmului lor, într-un sat îndepărtat se născu un prunc în casa unor oameni simpli …
